De dragul Părintelui Teofil...

De dragul Părintelui Teofil şi a cuiva drag tare...,  împărtăşesc cu voi această postare pe care am aflat-o AICI.

„Privirea Părintelui Teofil”

 

„Când te întâlneai cu Părintele Teofil erau deodată și Paștile și Crăciunul! Iar asta nu se poate uita niciodată!”

 

Aţi avut în viaţă întâlniri cu părinţi deosebiţi. Întâlniri hotărâtoare, zguduitoare?

 

Da. Cea mai importantă a fost întâlnirea mea cu Părintele Teofil Părăian de la Sâmbăta de Sus. Dar până la întâlnirea cu el au fost şi nişte eşecuri. Îmi pare rău să spun lucrul acesta, dar aceasta este realitatea. Am aterizat în braţele Părintelui Teofil, tocmai când un părinte a refuzat să mă mai spovedească, nu pentru că făceam ceva, ci, pentru că, spunea el, nu eram compatibili. Aşa am ajuns după aceea la Părintele Teofil cu care m-am împrietenit din prima clipă şi cu care am putut comunica, deşi eu merg foarte mult pe latura aceasta vizuală, iar părintele era nevăzător! Cu cel care-ţi este duhovnic, trebuie să fii în primul rând prieten, prieten foarte bun, iar Părintele Teofil, se ştie, excela prin asta: avea inimă de prieten, inimă de mamă, inimă de frate. Eu simţeam tot timpul nevoia să-i arăt ce făceam cu lucrul mâinilor şi n-aveam cum, dar îi descriam ceea ce văd. Şi părintele vibra când îi descriam o imagine, o fotografie. Era foarte deschis şi întotdeauna era interesat. Paternitatea aceasta spirituală mergea mai departe. Pe el îl interesa pur şi simplu cât ai făcut, cum ai făcut, ce ai de gând să faci. Am făcut călătorii de studii împreună! El mi-a spus: „Trebuie să vezi o anumită biserică! Vii cu mine şi mergem să vedem o anumită biserică!” 

„Să vedem”?

 

Exact, exact! Şi am mers şi am văzut. Deşi era nevăzător privea prin ochii mei. Părintele avea un set de clişee în legătură cu pictura anumitor artişti, iar eu aveam o cu totul altă opinie, dar niciodată în prezenţa lui n-am simţit că-s încorsetat. Totdeauna spuneam răspicat. Şi atuncea el zicea: „Bine, mergem împreună şi vedem.” Şi mergeam împreună să vedem o pictură dintr-o anumită biserică, iar părintele era foarte receptiv, şi înţelegea că nu-i bună sau că are puncte slabe şi filtra mesajul şi ulterior vedeam că are altă atitudine. Era un schimb de experienţă minunat!

E o relaţie desprinsă parcă dintr-un film: un duhovnic nevăzător care-şi îndrumă ucenicul-pictor.

 

Da! Pentru mine a fost foarte important lucrul acesta. Primul duhovnic pe care l-am avut – şi zic că a fost un eşec relaţia, pentru că m-a respins şi nu înţeleg până în ziua de astăzi de ce – a fost un om aplecat spre arte vizuale, un om cu o gândire subtilă şi cu un gust foarte rafinat! De la el am învăţat foarte multe şi mi-am zis: „Ăsta mi se potriveşte şi ăsta trebuie să fie povăţuitorul meu!”, dar n-a fost aşa. Şi a venit apoi Părintele Teofil şi toate lucrurile pe care le-am făcut împreună cu sfinția sa au rămas. Am iniţiat nişte proiecte vizuale cu el şi toate aceste lucruri au rămas şi acum se bucură şi alţi oameni de ele.

Prin ce credeţi că suplinea acest handicap al lipsei vederii?

 

Aţi citit dialogul Micului Prinţ cu vulpea? Când aceasta îi spune Micului Prinţ că lucrurile cu adevărat importante nu se văd cu ochii, se văd cu inima? Asta e foarte important. Prea mult ne oprim la ambalaj, la interfaţă, şi e foarte important să ai un om care are o privire de pe un munte înalt şi face nişte conexiuni şi vede nişte adâncimi; te ajută foarte mult. Te ajută pe tine, ca artist care tot timpul te opreşti la suprafaţă, la textură, la superficial.

Părintele Teofil era iubitor de muzică, de literatură, de gândire frumoasă. Am fost odată undeva împreună şi la 4 dimineaţa am văzut că nu doarme. M-am dus în chilie la dânsul şi l-am întrebat: „Ce faceţi?” Citea Goethe! La 4 dimineaţa! Cum să nu te ajute un astfel de om? Cum zicea părintele, trebuia să fii butuc ca să nu simţi ceva… Pe mine m-a ajutat foarte mult şi am făcut o echipă foarte bună. N-am simţit niciodată că părintele nu vede, dimpotrivă! 

Ce credeţi că rămâne după Părintele Teofil?

 

Ar trebui să rămână faptul că Părintele Teofil Părăian nu era un călugăr „tras la xerox”, că avea creativitate, că avea un fel aparte de a fi, că avea curajul să aibă altă opinie decât un sfânt, de exemplu! Cine mai îndrăzneşte astăzi să spună că un sfânt, într-o anumită carte, nu are dreptate? Ei bine, Părintele Teofil avea puterea aceasta, darul acesta şi credea în pocăinţa făcută cu bucurie într-un context în care foarte mulţi apasă pe pedala aceasta „toată lumea ajunge în iad”. Părintele era special, avea originalitate, dar în duhul Bisericii. Avea discernământ, şi asta rămâne. Foarte, foarte rar mai vezi oameni care au discernământ. E ceva extrem de rar. Şi asta rămâne. Nu faptul că părintele a fost un nevăzător, căci ştia nu ştiu câte pe de rost. Că mintoşi dintr-ăştia sunt destui! Ci discernământul şi bucuria molipsitoare și imensa delicatețe. Pur şi simplu, era incandescent! Veneai de la sfinția sa transfigurat, de oriunde îl întâlneai! Când te întâlneai cu Părintele Teofil erau deodată și Paștile și Crăciunul! Iar asta nu se poate uita niciodată!

Revista „Lumea Monahilor” (nr. 64, octombrie 2012, pp. 44-53)

sursa :  http://www.harrdelos.com

 postare Cristina David

Parintele Teofil Paraian - Insemnatatea Trezviei

Parintele Teofil Paraian - Despre trezvie

Trezvia este o stare sufleteasca comparata cu starea pe care o are omul cand nu doarme, starea de priveghere. Cuvantul trezvie il gasim in special in volumul IV al Filocaliei si se refera la starea

omului care nu doarme. Este altceva decat somnul; este priveghere, luare aminte, asa cum cel treaz stie ce se intampla cu sine si in jurul lui. Trezvia are darul de a pune in evidenta in special gandurile, inclinarile. Este o supraveghere de noi insine, este starea in care putem sa actionam asupra intregii noastre vieti ulterioare.

Teofil ParaianTrezvia este in principal luare aminte la noi insine, la cele ce se petrec in interiorul nostru, la gandurile care ne asalteaza, este luare aminte la sugestiile care ne vin, la consecintele lecturilor pe care le facem. Ea se manifesta si prin paza mintii, in sensul ca luarea aminte se face pentru pazirea mintii, pentru inlaturarea din minte a ceea ce este negativ, pentru neprimirea in minte si necontinuarea in constiinta a lucrurilor care sunt aducatoare de neliniste, care duc la dezorientare si devieri.

Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Sai: privegheati si va rugati ca sa nu intrati in ispita. Privegherea si rugaciunea sunt doua actiuni ale sufletului in vederea limpezirii mintii, a inlaturarii influentelor neodihnitoare si obositoare. In Sfanta Scriptura sunt multe locuri in care suntem chemati la priveghere, respectiv la trezvie, la luare aminte, la cercetarea de noi insine. “Ia aminte la tine insuti”, “Privegheati, ca nu stiti ziua, nici ceasul cand va veni Fiul Omului”, “Privegheati si va rugati ca sa nu intrati in ispita” - sunt cuvinte ale Mantuitorului nostru Iisus Hristos. La fel, Sfantul Apostol Pavel indeamna la cercetarea de noi insine in Epistola catre Corinteni: “Luati aminte daca sunteti in credinta”, in Epistola catre Tesaloniceni, unde vorbeste despre a doua venire a Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Cautand in locuri paralele la aceste texte, putem gasi si altele indemnatoare la trezvie.

Nu se recomanda luarea aminte la pacate in mod special, doar la faptul ca esti pacatos.

Trezvia poate fi dobandita prin silinta. Stiind ca ea iti este de folos, te silesti sa fii cu luare aminte, caci toata aceasta stare de trezvie se reduce la luare aminte, la concentrare, la paza mintii.

 
Toate lucrurile bune care se pot realiza in viata omului isi au temeiul in luarea aminte. Trezvia este inceputul a tot binele, inceputul orientarii spre bine. Ea este aducatoare de preocupari mai inalte si in felul acesta chiar si temelie a indumnezeirii, desi indumnezeirea nu este o lucrare din partea omului, ci o lucrare dinspre Dumnezeu spre om.

Cred ca toate lucurile acestea se fac ca sa se creeeze o atmosfera. Daca ele pot aduce o slabire nu stim noi foarte bine. Ceea ce stim este ca e bine sa fim angajati pentru lucrurile superioare printr-o viata cat mai controlata si prin cercetarea de noi insine, prin rugaciunea care ne pune in legatura cu Dumnezeu, caci “toata darea cea buna si tot darul cel desavarsit” in cele din urma sunt de la Dumnezeu, cum spunem in rugaciunea amvonului. Facem ce putem sa facem pentru a ne limpezi mintea si a avea cat mai multa consideratie fata de ceea ce ne ofera Dumnezeu, in special fata de unirea cu trupul si sangele Mantuitorului nostru Iisus Hristos, respectiv cu Domnul Hristos.


Arhimandritul Teofil Paraian,

Manastirea Brancoveanu de la Sambata