Orbirea trupului si orbirea mintii

Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei ce văd să fie orbi.(Ioan 9, 39)

 

Noi cu totii am văzut oameni orbi, fie din naştere, fie din accidente, fie în urma unor boli grele, fie din pricini necunoscute .  De cîte ori vedem un orb,incercam un sentiment de mare mila si am dori sa-l ajutam cumva.... El nu poate merge singur, nu nu vede albastrul clar al cerului, lumina soarelui şi minunatele culori ale vegetatiei care ne inconjoara . Nu vede icoanele şi crucea la care se închină, nici faţa mamei, a copiilor şi a semenilor săi. Orbul nu poate citi o carte sfântă, nu poate lucra la fel ca noi şi se simte o povară pentru familie şi societate, se vede altfel decat ceilalti.

Oare asa sa fie, cu toti orbii?

 

Un asemenea om orb la ochii trupului este vrednic de jale, de îndurarea tuturor. Dumnezeu însă, mîngîie pe cei fără vedere cu alte daruri: cu multă înţelepciune, cu vorbire frumoasă, cu smerenie, cu darul lacrimilor şi adeseori cu darul cântării frumoase. Căci Creatorul a toate, prin dumnezeiasca pronie, are milă de zidirea Sa. 

 

De aceea zice Duhul Sfânt, prin gura psalmistului: Domnul înţelepţeşte orbii! (Psalm 145,8).

 

Acest verset din Biblie, Cartea psalmilor mi-a atras atentia si m-a facut sagandesc mai adanc si sa scriu cateva cuvinte despre inteleptirea Parintelui Teofil, orb din frageda copilarie.

Am citit articole care scoteau in evidenta faptul ca nevazatorii , fiiind lipsiti de functionarea simtului vederii au in schimb mult mai acute alte simturi...Ca o compensare. Nu stiu cat de adevarat este si cati orbi din aceasta lume sunt astfel compensati pentru ca sunt lipsiti de una din marile bucurii ale vietii de aici . Nu am cum sti pentru ca nu sunt nevazatoare cu ochii trupului.

Dar stiu din cele aflate ca - oameni deosebiti ,atat din trecut cat si in prezent,  au fost, sunt inzestrati cu alte minunate calitati, ei fiind nevazatori. . Exemple sunt multe de dat.

Ma opresc la unul singur: Parintele duhovnic mult iubit de fiii lui duhovnicesti, Teofil Paraian.

Nu am avut bucuria sa ma numar printre ei atata timp cat parintele a trait printre noi. Dar Dumnezeu mi-a dat binecuvantarea de a-l cunoaste dupa plecarea lui la cer si nu exagerez nici macar cu un cuvant. Am aflat despre cuviosia lui atunci cand a plecat la Domnul, de atunci am devenit si am ramas cu multa evlavie la dansul , la tot ceea cea ne-a spus , la felul lui smerit, bland si intelept. Am ascultat si vizionat conferintele sale pe multiple probleme de suflet, i-am indragit fata vesnic zambitoare si bucuria care strabatea din fiecare cuvant rostit. Da, asa a fost denumit :"duhovnicul Bucuriei", am aflat de mult toti cei care il iubesc.

Parintele Teofil a fost intr-adevar, mult mangaiat de Dumnezeu . Cel Caruia dansul si-a inchinat intreaga viata de foarte tanar ,l-a binecuvantat cu darul vorbirii, cu smerenie multa si cu adanca intelepciune in cele sfinte.

 

 

Din cele povestite de Parintele stim ca :

 

La varsta de 13 ani, cand alti copii inca se joaca, el era suficient de matur incat sa mearga pana la manastirea Sambata de Sus, pentru a-l intalni pe parintele Arsenie Boca, dorind sa intre in viata monahala. Era un gest care purta in el multa intelepciune si, in acelasi timp, o indrazneala copilareasca. Marele duhovnic, povestea parintele, va discuta cu el ca si cu un adult, dar il va opri sa intre in monahism, spunandu-i ca, mai intai, trebuie sa invete carte. Arsenie Boca i-a fixat atunci si un program de viata duhovniceasca de care Ioan se va tine cu strictete. Ca urmare a acestor sfaturi, va incepe, la nici 14 ani, sa practice rugaciunea lui Iisus. Isi lipea de respiratie cuvintele "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!" si, treptat, acestea ajungeau ritmul propriei vieti. O tainica fericire i se instaleaza atunci in suflet, si tanarul Ioan va fi purtat pe aripile ei inca dintru inceput: "De multe ori, cand ma duceam la scoala, spunand aceasta rugaciune, parca ma ridica cineva pe sus, asa eram de bucuros. Eram plin de bucurie!".

Aşa că viitorul părinte Teofil Părăian, s-a reântors pe băncile şcolii. La casa călugărilor din mănăstirea Brâncoveanu, l-a întâlnit prima dată pe mitropolitul Nicolae Bălan, care i-a zis: „îţi dau aprobarea să faci institutul de teologie, dar preot la mănăstire nu o să te poţi face” dar tanarul calugar a avut  confirmarea faptului ca Dumnezeu are "ultimul cuvant" , Voia Lui facandu-se intotdeauna. După şapte ani de la călugărie a fost hirotonit diacon de către mitropolitul Nicolae Colan, cel care avea să spună despre el că este „un om fără lumină, dar luminat”. Cum s-a ajuns l-a aceasta? l-am întrebat. „Numai Dumnezeu ştie. Se vede că în destinul meu a fost şi asta să fiu şi preot” ne-a răspuns simplu părintele Teofil.

As modifica putin spusele mitropolitului Nicolae Colan afirman da Parintele Teofil a fost un om cu Lumina de la Dumnezeu , de aceea a avut o minte luminata. Dansul nu a suferit de boli grave ca orbirea minţii, a inimii, a voinţei şi conştiinţei. 

Inchei citand un paragraf dintr-un articol gasit de mine in Revista formula-as , online.

 

"Atunci cand Dumnezeu a hotarat ,s-a internat in spital, intr-o stare  destul de grava. Inima din care revarsase atata dragoste il chema catre cea din urma calatorie. Ucenicii l-ar fi vrut insa cu ei. Mereu. De aceea cautau tratamente prin doctori, se zbateau pentru miracole. Cand medicii veneau sa il cerceteze, parintele le spunea cu umor ca nu a venit la spital pentru ca sa mai traiasca, ci pentru ca sa moara. Lui Sabin Voda, un jurnalist care l-a "vanat" viata toata cu microfonul, i-a spus: "Sunt pe ultimele clipe ale vietii. Dar sa stii ca o fost fain in viata asta. Mi-o placut viata asta. Dar acum trebuie sa plec la Hristos". Ultimele cuvinte, adresate Mitropolitului Laurentiu Streza, au fost: "Sunt bucuros, sunt fericit, sunt implinit!". Un rand cat un testament. O viata cat o mie."

Cristina David 

 

 

Pr. Teofil Paraian - Despre prietenie

Pr. Teofil Paraian: „Despre prietenie“

 

Avem multe sfaturi, constatari si recomandari de la bunul Parinte Teofil  -  de retinut si de invatat -  ca sa putem ajunge sa le punem  in aplicare in viata noastra de crestini.

Am ales paragrafele care urmeaza, dintr-un mai lung discurs al dansului in care se referea la adevarata prietenie intre oameni. Fara ascunzisuri, fara lingusiri, fara invidie, fara "negative" de vreun fel,  o relatie luminata continuu si binecuvantata prin dar de la Domnul. Fundamentata pe cele doua ingrediente de baza : iubirea si respectul. Este usor..sau este greu? Un lucru stiu si este sigur : este dumnezeiesc.
Ajuta Doamne slabiciunii noastre omenesti !

Cristina David 

"Imi pare bine ca vorbesc despre prietenie, pentru ca eu spun despre mine ca sunt o realizare a prietenilor mei.

Mai mult decat altii la care se implica prietenii lor, eu, prin situatia mea speciala, am avut nevoie de oameni care sa si faca ceva pentru mine, nu numai sa se simta bine in preajma mea si eu sa ma simt bine in preajma lor. Am avut nevoie de oameni care sa intervina in viata mea, prin ajutorul pe care mi l-au dat. Chiar si o orientare, un drum facut cu cineva, pentru mine are alta valoare decat un drum pe care-l fac doi prieteni, unul langa altul.

Din copilarie, am avut copii apropiati… apoi la scoala, la liceu. Eu am facut liceul la Timisoara, la un liceu de vazatori, fiindca pe atunci nu exista un liceu anume pentru cei lipsiti de vedere. Am avut prieteni care m-au ajutat, mi-au citit, au facut sa ma simt bine impreuna cu ei. La fel si la Teologie – eu am facut Teologia la Sibiu, intre 1948 si 1952 – si acolo am avut prieteni. Si la manastire am prieteni.

Si sa stiti ca nu m-am despartit de niciunul dintre prietenii mei de odinioara, ci pe toti ii port in suflet, pe toti ii am in vedere; toti au intrat in componenta fiintei mele, prin ceea ce au facut pentru mine. Toti prietenii mei sunt prezenti in constiinta mea, toti prietenii mei au loc in inima mea si – bineinteles, e reciprocitate – si eu in inima lor.

Imi aduc aminte ca eram elev de liceu si am dat un examen pentru bursa. Eu scriam la masina de scris, fiindca profesorii nu cunosteau scrisul special pe care-l folosesc eu pentru mine (Braille) si era o conventie la liceul unde am studiat eu: cei lipsiti de vedere sa scrie la masina de scris, asa incat Profesorii sa-si poata da seama de cunostintele pe care le aveam noi, cei care nu puteam sa scriem cu stiloul.

La examenul acela de bursa ni s-a dat sa scriem o lucrare cu titlul: “Prietenii mei”. Nu-mi mai aduc aminte ce-am scris in legatura cu prietenii mei, cum i-am descris, ce-am spus despre ei: cum ma simt eu in fata lor, cum au intrat ei in gandurile mele, in simtamintele mele, cum ma raportez eu la ei, cum se raporteaza ei la mine. Nu-mi mai aduc aminte ce-am scris dar mi-a ramas gandul acesta: “Prietenii mei”.

De multe ori ma gandesc la prietenii mei si de fiecare data am o bucurie, am o intalnire in constiinta mea, in interiorul meu. Am bucuria aceea pe care o ai cand te intalnesti cu cineva care ti-e drag si de care esti incredintat ca si lui i-e drag de tine. Ii port pe toti prietenii mei in constiinta mea, pe toti cati au “ctitorit” cumva la ceea ce sunt eu, pe toti care au facut ceva pentru mine. Prietenii mei de odinioara, prietenii mei de acum, prietenii mei de totdeauna. Prietenii mei sunt in constiinta mea.

De obicei, cand te intalnesti cu cineva cu care ramai in legatura, ai impresia ca cel cu care esti in legatura nu-i numai acolo unde-l stii tu ca este. De exemplu, am un prieten in America; stiu ca este in America, dar mai stiu ceva: mai stiu ca el este si in sufletul meu. Si ma gandesc, de multe ori, ca prietenii mei, cand se intalnesc cu mine, se intalnesc si cu ei: se intalnesc cu ei, cei din sufletul meu. Pentru ca e legatura aceasta, pe care nu ti-o poate nimici nimeni si nimic. Cand ai castigat o legatura de felul acesta, o legatura prieteneasca, esti constient ca aceasta legatura nu ti-o poate nimici nimeni si nimic."

Va rog continuati lectura articolului urmand link-ul alaturat :

 http://revistaiosifvulcan.wordpress.com/rubrici/carti-si-scriitori-din-romania/pr-teofil-paraian

RUGACIUNEA de TOATA VREMEA - Invataturi de mare valoare pentru suflet

Rugăciunea de toată vremea

Acum de exemplu, sunt preocupări de astea pentru isiham, si la noi în tară, si studentii, te întreabă întotdeauna cum e cu rugăciunea de toată vremea, la ce performante se ajunge, cum e cu lumina de pe Tabor, cum e cu asta, cum e cu cealaltă? Bineînteles că le spui totdeauna ce poti să le spui, dacă n-ai ajuns pe Tabor, nu poti să stii ce-i pe Tabor. Dar noi ne rugăm si zicem: "Strălucească si nouă păcătosilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină. Slavă Tie!" Noi cerem lucrul acesta. Dar când putem să spunem că am intrat în lumină si că am răms în lumină? Am putea să spunem când am putea ajunge la experienta Sfântului Simion Noul Teolog, care în legătură cu lumina aceasta si cu Dumnezeu Lumină, a lăsat un imn din imnele dragostei, care are următorul cuprins: 

"Cum de foc esti ce tâsneste si esti val răcoritor?
Cum de arzi, si-alini îndată, cum mă faci nemuritor?
Cum de faci din vamesi îngeri, si-ntunericul lumină?
Cum de scoti din iad, si cum de curătesti pe cei din tină?
Cum tragi bezna în lumină, cum de noaptea o cuprinzi?
Cum de mă prefaci cu totul, inima cum o aprinzi?
Cum te împreuni cu robii, fii ai Tatălui de-i faci?
Cum de-i arzi de dor rănindu-i, cum de iarăsi îi împaci?
Cum de rabzi si suferi, Doamne, cum nu răsplătesti îndată?
Cum de vezi cele ce-n taină numai tie ti se-arată?
Cum fiind asa departe, vezi ce facem fiecare?
Doamne, robilor Tăi dă-le îndelunga Ta răbdare." 

Bine, dar acestea sunt niste experiente ale Sfântului Simion Noul Teolog, eu pot să zic cuvintele astea, dar dacă nu le si simt puterea, înseamnă că spun cuvintele altuia asa cum facem noi, de pildă, când ne rugăm, când spunem rugăciunile din psalmi sau rugăciunile noastre, zicem de exemplu: "Cât de minunate sunt lucrurile tale Doamne, toate cu întelepciune le-ai făcut" si de fapt cuvintele astea sunt niste cuvinte exterioare pe care le-au zis altii si le zicem si noi. 
Or, în rugăciune trebuie să te identifici cu ceea ce zici până la asa măsură, încât să nu mai poti gândi altceva. 
Să te Sfântul Isaac Sirul: minunezi de Dumnezeu, cum ar zice"Încă n-a cunoscut pe Dumnezeu cel ce nu se minunează de Dumnezeu". Gânditi-vă ce diferentă mare este între un om ce se minunează de Dumnezeu si care rămâne cumva înclestat în gândul la Dumnezeu, cum ar zice Vasile Voiculescu, în poezia  

Colind: 

"Nu dorm, ci înclestat de grea minune
stau în mută rugăciune.
Să mă misc nu se cuvine,
căci cu harul care vine,
raiul tot se află-n mine". 

În realitate lucrurile au un rost al lor si noi ne gândim la lucruri la care poate Dumnezeu nu vrea să ne ducă în lumea asta. De exemplu, cum e cuvântul acela al Sfântului Simion Noul Teolog pe care l-am pomenit, sau al Sfântului Isaac Sirul că pe Dumnezeu îl cunosti numai atunci când te minunezi de Dumnezeu. Dar noi trebuie să stim că nici pe Tabor nu au fost toti Apostolii. Din doisprezece au fost trei. De ce trei? Pentru că atâtia a dus Domnul Hristos pe Tabor. Puteau să fie si mai multi de doisprezece, si din cei saptezeci. N-avem de unde să stim noi tainele lui Dumnezeu. Ceea ce ne interesează pe noi este să ne angajăm spre binele nostru si spre binele altora. Pentru că să stiti, că după ce ti se limpezeste mintea, toate le vezi altfel. Si natura o vezi altfel, o vezi făptura lui Dumnezeu. 

Dar noi nu putem renunta la viata liturgică, la Sfintele Taine, la Sfânta Euharistie, la Sfânta Liturghie, la rânduielile Bisericii cu gândul că înlocuim aceasta cu rugăciunea de toată vremea. Rugăciunea de toată vremea de fapt, nu este o formulă pe care o repeti. Formula aceasta, "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul" este o rugăciune care te ajută, dar care nu înlocuieste. Gânditi-vă, de pildă, la o alcătuire de la Sfântul Maslu, poate v-a pus-o cineva în atentie: "Pe tine Precuratul palat al Împăratului ceresc, ceea ce esti mult lăudată, te rog curăteste mintea mea cea întinată cu tot felul de păcate, si-o fă locas înfrumusetat al Treimii celei Dumnezeiesti, ca să laud si să măresc puterea ta si mila ta cea nemăsurată, fiind mântuit eu, netrebnicul, robul tău." Pe aceasta nu o poti înlocui cu o altă rugăciune, ori o zici pe asta, ori nu o mai zici, căci n-ai alta de înlocuit. Rugăciunea: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul", te ajută să te supraveghezi, să te priveghezi pe tine. De câte ori trebuie să zică cineva către Dumnezeu, miluieste-mă, ca să-l miluiască Dumnezeu? 

De exemplu, mie nu mi-e frică, că mă voi duce dincolo, în lumea cealaltă, si o să stau în fata lui Dumnezeu, în fata Mântuitorului, si o să zic: "Doamne, miluieste-mă", căci nu cred că o să pot să zic altceva în fata Mântuitorului decât: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul". Si asta am zis o viată întreagă, si asta o zic, si mă gândesc că nu va zice Domnul Hristos: "Da, ai putut s-o mai zici de vreo două milioane de ori si n-ai zis". Sigur! De ce? Pentru că asta nu este o chestiune cu care sunt dator, este o chestiune care mă ajută. Cât? Cât faci, atât te ajută. Cât zici, atât ai. La ce se ajunge cu vremea? 

Am pomenit de cuvântul Sfântului Simion Noul Teolog. Acolo ar trebui să se ajungă. Să-L vezi pe Dumnezeu, un foc care tâsneste si să-L vezi val răcoritor, să-L vezi pe Dumnezeu cuprinzând întunericul, să-L vezi pe Dumnezeu lucrând în viata ta, să-L vezi pe Dumnezeu răbdând răutătile tale, si asa mai departe, toate astea să le ai, si ti se luminează mintea cu vremea, dar până atunci te întâlnesti cu mizeria din tine, te întâlnesti cu acumulările negative, cu impresiile, interpretezi impresiile în sens negativ, le cuprinzi în sufletul tău într-un fel sau altul si apoi se ajunge la ceea ce poate ajunge omul. 

Ceea ce trebuie să urmărim noi când e vorba de isihasm, de linistire, de isihie, este de fapt să ni se limpezească sufletul, să putem sta în fata lui Dumnezeu. Când a fost nevoie să iau de la Mitropolit aprobare să fac Teologia nu a fost de acord, adică el nu a fost de acord de fapt, nu să nu fac Teologia, dar a fost un concurs de împrejurări, care m-a defavorizat pe mine. Pentru că eu am avut un gând principal, si în loc să spun gândul secundar, am spus gândul principal. Si atunci Mitropolitul, bineînteles că si eu dacă eram Mitropolit tot asa făceam, i-am zis că vreau să mă fac preot, si atunci Mitropolitul a zis: "Nu se poate."
Zice: "Să ai lumină în suflet". Asta este lucru important, să ai lumină în suflet. Or, lumina din suflet o aduce rugăciunea, preocuparea aceasta de a sta în fata lui Dumnezeu, de a te sti în fata lui Dumnezeu, de a tine seama de Dumnezeu, de a te raporta la Dumnezeu, legătura cu Dumnezeu nu-i o simplă modă: "Uite, e fain că ne întâlnim, că e bine, e fain că suntem de un gând". Nu numai atâta, ci constiinta că noi suntem călăuziti de Dumnezeu, că Dumnezeu e viata noastră, că viata noastră e ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, cum zice Sfântul Apostol Pavel, că există o unire între omul de rând si Dumnezeu care-i milostiv si iubitor de oameni. 

Eu am scris undeva, am tinut în mai multe locuri o conferintă intitulată "Dumnezeul meu", cum văd eu pe Dumnezeu, ce cred eu despre Dumnezeu, cum e Dumnezeul meu. Pentru că fiecare om are o idee a lui despre Dumnezeu. 

Goethe spune: "Wie einer ist, so ist sein Gott , darum ist der Gott so oft zum Spott" (Cum este cineva, asa este si Dumnezeul său, de aceea Dumnezeu este batjocorit atât de des), cum e cineva, asa e si Dumnezeul său. Ideea despre Dumnezeu este o idee foarte felurită. De ce? 

Pentru că oamenii sunt foarte, foarte feluriti. Si atunci trebuie să avem o idee corespunzătoare, bineînteles bazată pe Evanghelie, bazată pe Scriptură, bazată pe credinta noastră. Toate lucrurile acestea se realizează interior, în măsura în care ti se limpezeste sufletul. Dacă nu ti se limpezeste sufletul, vezi tulburarea din suflet, nu vezi pe Dumnezeu în lumina cunostintei de Dumnezeu. 

"Răsărit-a lumii, lumina cunostiintei". 

Stimati ascultători, după ce te angajezi la rugăciunea aceasta, nu se poate spune după câtă vreme, dar angajându-te si interesându-te de tine însuti, având jenă fată de gândurile negative, căutând să-i slujesti lui Dumnezeu, căutând să înmultesti gândurile pozitive, si zicând "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul", ajungi cu ajutorul lui Dumnezeu să ai si niste bucurii pe care nu ti le poate da nimeni din lumea aceasta, nimic din lumea aceasta, decât Dumnezeu. Bucuriile acestea sunt bucuriile rugăciunii de toată vremea. Eu de aceea insist pe cât pot si-i îndemn pe oameni să spună mereu: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul", dar nu cu exclusivitate. Adică, rugăciunea aceasta cu care se mântuiesc călugării o pot folosi toti credinciosii, si e bine să o folosească toti câti stiu de ea, dar nu toti ajung să o stie. Câti oameni din câti întâlnim noi ar putea să stie despre rugăciunea aceasta, ar putea s-o folosească, si s-ar sili s-o folosească? Însă cineva care se angajează la rugăciunea aceasta, la alte rugăciuni, la toată viata liturgică, la asceza Bisericii, la post si la tot ce cere Biserica, cine se sileste pentru aceasta, cu ajutorul lui Dumnezeu, ajunge la limpezirea sufletului, ori că este călugăr, ori că nu este. Cum spunea părintele Arsenie: "Nu toti cei din lume se prăpădesc, nici toti cei din mânăstire se mântuiesc." Asta e realitatea!
Deci, rugăciunea asta e de mare, mare importantă si aduce satisfactii sufletesti si bucurii pe care nu ti le poate da nimeni din lumea aceasta. Eu am avut experienta aceasta si dau mărturie depre ea. Eram elev de liceu în Timisoara, mergeam la scoală, si cam o jumătate de oră făceam de la internat până la scoală. De câte ori mergeam singur, de dimineată ziceam: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul" si simteam o bucurie, de parcă mă ridica cineva pe sus. Gândeam că nici nu mai pot suporta mai multă bucurie. Asa că eu recomand din toate puterile mele rugăciunea aceasta, cât o pot face oamenii în conditiile lor, pentru că nici eu nu m-am gândit niciodată să fac performante. 

Eu m-am tinut de ceea ce se spune la slujbă:
"Toată viata noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm". 

De asta m-am tinut, si am zis: "Nouă ni se cere o viată înnoită, o viată după voia lui Dumnezeu", si dacă trăim viata aceasta cu rugăciune ne ajutăm. Bineînteles că rugăciunea aceasta: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul", nu-i decât o rugăciune de cerere, deci nu e forma cea mai înaltă a rugăciunii. Noi ar trebui să ajungem la rugăciunile pe care le rostim în ecfonisele Sfintei Liturghii, de exemplu: "Că Sfânt esti Dumnezeule si tie mărire înăltăm", "Că bun si iubitor de oameni Dumnezule esti si tie mărire înăltăm", "Că Tu esti sfintirea noastră si tie mărire înăltăm", "Că al Tău este a ne milui si a ne mîntui si tie mărire înăltăm", "Că Dumnezeul milei si al îndurărilor si al iubirii de oameni esti si tie mărire înăltăm". Când ajungem la constiinta aceasta, nu la formule de rugăciune, ci la constiinta că lucrurile acestea sunt realităti, si sunt de fapt realităti pentru noi, atunci se schimbă toată viata interioară, si atunci ajungi la liniste, la isihie, la isihasm. Fără asta nu poti ajunge, cât ai vrea să ajungi, căci nu se poate. Bineînteles că oamenii de rând nu pot să fie pea mult preocupati de lucrul acesta, dar cât pot, e bine să fie. 

Eu m-am trezit într-un sat de oameni credinciosi, sat care acum nu mai există, dar nu că l-a dărâmat cineva cu buldozerul, nu, s-a dărâmat singur. S-a dărâmat că nu-i mai interesează pe oameni ce-i interesa odinioară, că nu mai stiu de Dumnnezeu, că nu mai stiu de Maica Domnnului, că nu mai stiu de rugăciuni de dimineată, că nu mai stiu de rugăciuni de seară, că nu mai stiu de rugăciuni la masă, că nu mai stiu de atâtea si atâtea lucruri care stiau; atunci erau lucruri pe care oamenii le făceau fără întrerupere si fără sminteală. Că se stia, bagi pâinea în cuptor, cum zice Nichifor Crainic: 

"Când pâinea-n cuptor semăna cu arama,
bunica si mama
scotând-o sfielnic cu semnele crucii,
purtau parcă moaste cinstite si lucii
iar pâinea - aburind cu dulce miros
părea că e fata lui Domnul Hristos". 

Era constiinta aceasta. Ne spuneau ai nostri: "Mă, nu faceti fărâmituri de pită că-i obrazul lui Dumnezeu pe grâu". Era constiinta aceasta care circula. Acum bineînteles că dacă cumperi pâinea de la prăvălie si n-o mai faci tu, nu-ti dai seama câtă trudă trebuie să facă omul până când are pâinea pe masă. Dar realitatea este că noi am trăit în copilăria noastră, cel putin unii dintre noi, în conditii cu totul altele, care acum nu mai sunt, pentru că s-a schimbat în general lumea. Dar e rău că s-a pierdut si credinta, nu numai că s-a schimbat, că dacă se schimba spre bine, nu era nici un bai. Mi-aduc aminte de ai mei, bunica mea zicea când avea un gând deosebit: "Mi-a adus Dumnezeu în gând". Ei, uite, lucrul acesta trebuie să-l urmărim si să-l avem în vedere când zicem: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul", să ne dea Dumnezeu gânduri bune. Să se înmultească gândurile bune din minte, să avem gânduri sfinte, gânduri curate, gânduri luminate. Să avem astfel de gânduri, asta înseamnă isihasm. 

sursa :  http://www.nistea.com   ÎNTÂMPINÃRI
Interviuri cu Părintele Teofil Părăian
realizate de Sabin Vodă

Imbunatatirea sufletului - Cuvant al Parintelui Teofil Paraian

Îmbunătătirea sufletului - invatatura din propriile trairi ale Parintelui

Si am început să mă ocup de chestiunea mea personală, de îmbunătătirea sufletului meu, o îmbunătătire care nu se poate realiza altfel decât ocupându-te de tine însuti.
Întâi trebuie să desfiintezi negativele din tine, câte sunt, de unde sunt, de unde le-ai mostenit, toate astea trebuie desfiintate. Cum le poti desfiinta? Păi nu le poti desfiinta altfel decât cerând ajutorul lui Dumnezeu, pentru că mântuirea nu ti-o realizezi tu, ci mântuirea ti-o realizează Dumnezeu, împreună cu tine, adică mântuirea e cum e cultura: nu poti avea cultură, dacă nu te ocupi de cultură.
Tot asa e si cu credinta, dacă te ocupi de credintă, ai credintă, dacă nu te ocupi de credintă, n-ai credintă, îti scade si credinta, câtă o ai.

Si am început să răscolesc prin mine, si am început să-mi dau seama: domnule, stai putin că duc încărcături. Eu, de fapt, nu stiam atunci câte am stiut după aceea si câte mi-am explicat după aceea. Îmi veneau tot felul de gânduri străine, tot felul de gânduri cu care nu m-as fi putut prezenta oriunde si oricând. Căci asa le spuneam eu, la tineri în special, când am început să spovedesc si mă întrebau anumite lucruri, le spuneam că acelea sunt gânduri bune pe care le poti scoate la iveală oriunde si oricând, si dacă nu-s asa, înseamnă că ceva nu-i în regulă, că ceva nu-i bine. Si am constatat eu tot felul de gânduri si expresii si fel de fel, si mizeria din suflet câtă o poate avea cineva de vârsta mea, de agoniseala pe care o aveam eu atunci, din mediul în care eram, din trecut si din prezent, mă rog, toate lucrurile acestea se cumulează. Pentru că omul zice: mă uit, de exemplu, mă uit la un film necuviincios; bun, te uiti, dar după aceea îl derulezi tu în tine, acela s-a terminat si începe în tine. Si atunci înseamnă că dacă nu-ti păzesti simturile si nu te păzesti de răutatea câtă o poti avea în suflet, te chinuie răutatea si te chinuie impresiile, si tu zici că esti stăpân si că: "Păi da, eu pot să citesc orice carte că nu mi se întâmplă nimic". Nu ti se întâmplă pentru că nu stii că ti se întâmplă, de aceea nu ti se întâmplă, dar dacă te cercetezi, vezi tu că ti se întâmplă! Că zic către unul: "Mă, să te duci la biserică duminica". Zice, "Părinte, eu m-as duce dar dumneavoastră nu stiti câte spurcăciuni duc eu în minte în biserică, când mă duc la biserică!" si am zis: "Nu-i nimic, cu ele cu tot să te duci la biserică". De ce? Pentru că altfel nu se pot rezolva. Lucrurile se rezolvă prin Dumnezeu, nu le rezolvăm noi.

 
Si cum zic, am început să răscolesc prin mine, cu rugăciunea, adică eu nu stiam, ziceam "Doamne, Iisuse Hristoase" si hop!. apăreau gândurile rele. 
Mă gândeam, domnule, poate că cu toată lumea se întâmplă asa, numai că oamenii nu spun, după cum nu spuneam nici eu.Si m-a ajutat foarte mult, s-a limpezit încet, încet sufletul, dar nu stia nimeni să-mi spună; eu, de fapt, nici n-aveam pe cine să întreb, căci părintele nu a zis să întreb pe cineva; si eu cred că părintele n-a zis să întreb, si pentru motivul că stia că nu am pe cine întreba. Dacă vrei să întrebi pe cineva, pe cine să întrebi, pe acela care nu stie, nici n-a auzit de lucrul acesta? Pe acela care nu face? Cum să-l întrebi, el nu stie nimic. Si să stiti, uite-s la vârsta mea de saptezeci de ani, eu declar, acum, aici, în Franta, că eu încă n-am întâlnit un om, despre care să fiu sigur că-i isihast. Am auzit că cutare are rugăciunea mintii; erau presupuneri că cutare este răpit la cele sfinte. De exemplu, părintele Serafim, de la noi de la mânăstire, era un om absent, în general din lumea asta, dar nu era absent pentru că era prezent în cer, era absent pentru că era absent si gata. Si unii ziceau: "A, păi nu, că părintele Serafim, zice, e cu gândul în lumea cealaltă, de aia e asa". Eu să stiti că l-am apreciat foarte mult pe părintele Serafim. Dar nu l-am apreciat pentru lucruri pe care nu le avea. Adică am căutat să fiu realist în toate privintele.
Dacă m-am dus si am întrebat pe cineva despre rugăciunea de toată vremea, despre rugăciunea mintii, de obicei, cei pe care i-am întrebat mi-au spus ce puteam să stiu si eu de oriunde din cărti. Dacă l-am întrebat pe Părintele Cleopa, mi-a spus că cutare de la Valaam nu stiu ce spune, acela nu stiu ce spune, pe acelea le găsec în cărti domnule, pe mine mă interesează o experientă vie a omului, cum e cu treaba aceasta. Că spune Sfântul Grigorie de Nyssa asa, că celălalt scrie asa, asta pot citi eu singur în carte, dacă-i vorba de informatii, să zicem teologice. Pe mine mă interesează experienta, uite, eu dau o experientă personală acum: că omul se întâlneste, înainte de a se întâlni cu Dumnezeu, se întâlneste cu mizeria din el. Dar să nu-ti fie frică, pentru că lucrurile acestea toate se rezolvă, dar se rezolvă dacă stărui. Dacă esti nepăsător, dacă mai adaugi altele, bineînteles că nu se rezolvă.

După aceea sunt unii care zic că trebuie să ajungi la niste performante: trebuie să ajungi să zici într-una, într-una "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul", că trebuie să ai tot timpul mintea mai presus de lumea asta, tot timpul mintea la Dumnezeu. Eu sunt de acord cu treaba asta, dar nu stiu cine e acela care poate avea tot timpul mintea la asa ceva. As vrea să stiu, să-l cunosc si eu si să am convingerea, nu numai să-mi spună el. Eu, de exemplu, fac o rugăciune să zicem si mi se duce mintea la un om cumsecade si mă rog la Dumnezeu pentru el si nu-mi pare rău că mi s-a dus mintea la un om cumsecade, sau la un prieten. Sau îmi aduc aminte de o poezie faină si o zic si zic: "Doamne, asa-i că-i faină?". Bineînteles, în particular, nu când sunt cu niste oameni. Deci, sunt niste lucruri care trebuie avute în vedere si bineînteles că lucrurile progresează, dacă esti ocupat de tine însuti.

 nistea.com

Parintele Teofil Paraian — Margaritare duhovnicesti

Parintele Teofil Paraian — Margaritare duhovnicesti

Mărgăritare duhovniceşti – citate din opera Părintelui Teofil Părăian
“Noi nu ştim care e planul Mântuitorului cu fiecare dintre noi, dar ştim că credinţa noastră ne lipeşte de Domnul Hristos şi că nu mai suntem singuri în lumea aceasta. Teama e semn de necredinţă, frica e semn de necredinţă, îngrijorarea e semn de necredinţă, neliniştea sufletească de orice fel ar fi, e semn că nu avem credinţă.”
“Noi avem credinţă, avem nădejde, avem iubire, avem atâtea şi atâtea avantaje faţă de cei necredincioşi şi toate acestea ne aduc bucurie în suflet. Mai întâi, iubiţi credincioşi, pentru viaţă, în faţa morţii şi în faţa veşniciei să avem gândul acesta pe care ni-1 dă Domnul Hristos când zice: „ Nu te teme, crede numai şi se va mântui…”.”
“Să ne întărim în credinţă, să facem faptele credinţei, să cerem înmulţirea credinţei, să cerem înmulţirea iubirii, să cerem să avem o credinţă lucrătoare prin iubire, să cerem să avem credinţa aceea care ne asigură că murind nu murim, ci trăim şi după moarte; să avem credinţa aceea care ne asigură că va fi o înviere a morţilor, nu din puterea omului, ci din puterea lui Dumnezeu.”
(Din “Credinţa lucratoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”, Arhim. Teofil Părăian)

“Pacatul necredintei. Oamenii nu tin seama de Dumnezeu, adica nu sunt convertiti. Aceasta este concluzia la care am ajuns dupa 25 de ani de cand sunt in slujba de duhovnic. Cei mai multi nu stiu de Dumnezeu, il neglijeaza, fara sa aiba constiinta faptelor lor. Sunt oameni care sustin ca au credinta in Dumnezeu, dar nu stiu sa-ti spuna ce fac pentru credinta lor. “
“Sunt atatea lucruri pe care nu le poti avea decat in biserica. Cel care nu merge la biserica nu are credinta, sau nu are atata credinta cat sa-l duca la biserica. Cred ca pacatul cel mai mare, de care lumea nu e constienta, este necredinta.”
“Credinta nu e ca un curs la fara frecventa, credinta trebuie sa o traiesti zi de zi.”
„De ce oare la închisori sunt mai multi bărbati decît femei?” De ce într-o închisoare, în închisori, în general, sunt mai multi bărbati decît femei? Si răspundem: pentru că la biserică sunt mai multe femei decît bărbati. Apoi cine stă în legătură cu Biserica si cu Dumnezeu nu poate ajunge la închisoare. Cine-I slujeste lui Dumnezeu ajunge în bucuria împărătiei, ajunge în împătia lui Dumnezeu.”
(Pr. Teofil Părăian , citat din predica rostită în Duminica Mironositelor, Blaj, 7 mai 1995)

Ganditi frumos!

In conceptia Parintelui Teofil  "bucuria" , "frumusetea" si "bunatatea" se contopesc intr-un singur concept : dragostea . Dragostea de frumos, dragostea de bine, cu alte cuvinte dragostea noastra pentru  Dumnezeu. Caci Dumnezeu este iubire nemarginita si El este Binele absolut.

Daca citim cu luare aminte la ceea ce ne spune duhovnicul bucuriei

 in cele ce urmeaza , ne putem imbogati cu mai multa intelegere a celor sufletesti si cu indrumari de mult folos in efortul nostru de a ne imbunatati gandirea si sufletul spre a putea fi placute Domnului "in orice clipa" .

 

Eu cred cã nu poate fi un îndemn mai frumos decât "gânditi frumos!". Ce înseamnã "gânditi frumos!" ? Înseamnã sã nu te gândesti la ceva frumos într­-o anumitã clipã, ci sã gândesti frumos în orice clipã, sã fii atent la gânduri, sã selectezi gândurile care­ti trec prin minte, sã retii gândurile cele bune si, în mãsura în care existã posibilitatea, sã le dai grai si sã le întrupezi în fapte. Temelia vietii spirituale este gândul, de aceea în viata religioasã esentialul este disciplina lãuntricã, disciplina de gând.

Sãnãtatea si mântuirea sunt douã lucruri de valoare pe care ni le dorim si pe care le avem în vedere noi, credinciosii, si pentru care se roagã Biserica. Sãnãtatea o primim de la pãrinti; o aducem cu noi din plãmada din care am venit în lumea aceasta, dar nu toti pãrintii pot oferi sãnãtate. Fiecare dintre noi ducem ceea ce ne­au dat pãrintii, pozitive si negative, si trebuie sã rezolvãm niste lucruri în viata pe care o trãim. Între rugãciunile pe care le facem noi când ne împãrtãsim cu Dumnezeiestile Taine, e si o rugãciune de multumire (Rugãciunea întâia a Sfântului Vasile cel Mare) în care pomenim bunãtatea lui Dumnezeu, care ne­a dat Sfintele Taine "spre curãtirea sufletului si a trupului". Mai întâi de toate înzdrãvenirea sufletului si a trupului ! De ce ? Pentru cã într­un trup bolnãvicios si într­un suflet neputincios nu se pot realiza lucruri de valoare, odihnitoare. 

Apoi cerem, în aceeasi rugãciune, "împãcarea sufletestilor mele puteri" pentru a nu fi anarhie în existenta noastrã, ci rânduialã. Mintea sã fie conducãtorul simtirii si al vointei si, fiind o rânduialã în suflet, sã avem o bucurie din aceastã rânduialã.

 

"Spre luminarea ochilor inimii mele". Ne trebuie luminã în suflet. Când m­-am dus eu la Mitropolitul Nicolae Bãlan sã primesc binecuvântarea, mi­-a spus sã am "luminã în suflet". A aflat cã sunt fãrã luminã fizicã si a zis: "Sã ai luminã în suflet". Asta e ceea ce dorim noi mai ales tinerilor. Pentru cã dacã ai luminã, mai ales la tinerete, poti avea pânã la sfârsit si pânã în vesnicie. Si dacã n­-o ai la tinerete, nu-­i sigur cã o poti dobândi dupã aceea.

 

"Spre o credintã neînfruntatã". Sã avem o credintã adevãratã. Câte credinte sunt acum si câti oameni sunt care-­i cheamã pe tineri la alte credinte, diferite de a mosilor si strãmosilor nostri, de credinta ortodoxã! Noi trebuie sã avem o credintã prin care sã nu ajungem vreodatã sã ni se spunã cã "n-­ai avut credinta cea bunã". Sunt oameni care nu­-s cinstitori ai Maicii Domnului. Noi suntem cinstitori ai Maicii Domnului. Gânditi­-vã cã dacã cei care nu-­s cinstitori ai Maicii Domnului se vor întâlni vreodatã cu Maica Domnului, o sã li se spunã clar: "Credinta voastrã n­a fost o credintã adevãratã, pentru cã ati exclus pe Maica Domnului".

"Spre dragoste nefãtarnicã". Sã fie o dragoste adevãratã, întemeiatã pe nepãtimire, nepãtimirea fiind o asezare sufleteascã de neclintire din bine.

"Spre plinirea întelepciunii Tale". Sã avem întelepciune de la Dumnezeu. Sã fim gânditori de Dumnezeu. Când eram eu copil, era o vorbã pe la noi: "Mi­-a dat Dumnezeu gândul ãsta". Adicã oamenii credeau cã si gândurile (cele bune) sunt de la Dumnezeu.

"Spre paza poruncilor Tale, cu inimã curatã împlinind poruncile Tale". Sã ne gândim mai des la împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.

"Spre adãugarea dumnezeiescului Tãu har". Sã primim tot mai multã putere, energie, din Dumnezeu, ca sã putem face fatã ispitelor si cerintelor pe care ni le pune înainte viata crestinã.

"Spre trezirea sufletului". Mitropolitul Bãlan avea o vorbã fainã: "Cea mai frumoasã podoabã a unui tânãr este inima curatã si mintea treazã". Sã stiti cã inima se murdãreste si ea. Cu ce se murdãreste ? Cu gânduri murdare, cu imagini murdare, cu fapte murdare. Toate acestea se înscriu în noi. Suntem ce am devenit. Dacã inima­i curatã, intrã în ea Domnul Hristos. Când intrã Domnul Hristos la noi ? Când Îi facem loc, când scoatem murdãriile din noi, pentru cã nu poate intra în loc spurcat.  De ce si "minte treazã"? Deoarece cu mintea lucrãm ca sã ne facem curat în suflet si, totodatã, ne pãzim sã nu bãgãm murdãrii în suflet. Dacã lucrezi cu mintea spre rãu sau nu te mai intereseazã mintea, îti faci rãu tie însuti.

"Spre iertarea pãcatelor". Sã ne ierte Dumnezeu pãcatele pe care le­am fãcut în vremea nestiintei, în vremea când n­am luat aminte sau n­am stiut de Dumnezeu, în vremea când nu ne­am interesat de Dumnezeu. Ca sã ne ierte pãcatele, trebuie ca mai întâi noi sã le pãrãsim. Nu se iartã nici un pãcat pe care nu-­l pãrãseste omul. Întâi trebuie sã pãrãsesti pãcatul; fãrã pãrãsirea pãcatului nu existã pocãintã.

"Spre împãrtãsirea cu Sfântul Duh". Sfântul Serafim de Sarov zice cã scopul vietii crestine este dobândirea Duhului Sfânt, pe care-­L primim în primul rând la botez si Îl simtim si-­L scoatem la ivealã prin Împãrtãsirea cu dumnezeiestile Taine.

"Spre plinirea Împãrãtiei cerurilor". Adicã noi asteptãm Împãrãtia lui Dumnezeu, Împãrãtia cerurilor, în care intrã cei care sunt ca si copiii, cei care o primesc ca si copiii, cu deschidere, cu neîmpotrivire. Pãmântul cel bun este "inima bunã care primeste cuvântul lui Dumnezeu si face rod întru rãbdare". Cineva care are viatã curatã, inimã curatã, are si îndrãznealã cãtre Dumnezeu, îndrãzneala cea bunã. Pentru cã sunt si oameni care au îndrãznealã rea cãtre Dumnezeu; nepãsãtorii - aceia care s-­ar lupta cu Dumnezeu numai sã­-si poatã împlini lucrurile lor. Dar avem si o îndrãznealã bunã, de care pomeneste Domnul Hristos când zice: "Îndrãzneste fiule, pãcatele tale îti sunt iertate" (Matei IX, 2), la vindecarea slãbãnogului. Sã ai siguranta binelui, sã îndrãznesti, sã nu fii încurcat, împiedicat în fata Mântuitorului. "Îndrãzneste fiicã, credinta ta te­a mântuit, mergi în pace" (Luca VIII, 48) a zis Domnul Hristos cãtre femeia care avusese curgere de sânge si pe care Domnul Hristos a vindecat­o. E un cuvânt pe care trebuie sã­l întelegem - îndemnul de "a avea curaj".

"Iar nu spre judecatã sau spre osândã". Ce trebuie sã facem pentru a avea rânduialã în minte ? Cine ne poate spune aceasta ? Fãrã îndoialã cã întâi Domnul Hristos. Si ne-o spune! 

Stiti cã Domnul Hristos a fost ispitit de diavol în pustia Carantaniei. Relatarea despre aceasta o gãsim în douã locuri: în Capitolul al IV-lea din Sfânta Evanghelie de la Matei si în Capitolul al IV-lea din Sfânta Evanghelie de la Luca. I­au fost prezentate de cãtre diavol trei ispite.

Ispita nu-­i pãcat, e prilej de cercetare. "Ridicã ispitele si nu este cine sã se mântuiascã" se spune în Pateric. Ispitele au darul de a ne consolida, de a ne întãri în bine. Nu ispitele cãutate, ci ispitele adevãrate, care vin asupra noastrã. De exemplu: esti în familie, se iveste o neîntelegere între pãrinti si copii; copiii de multe ori nu sunt luãtori aminte la îndrumãrile pãrintilor, e o situatie de ceartã. În loc sã te certi, îti aduci aminte de o poruncã a lui Dumnezeu, care zice: "Cinsteste pe tatãl tãu si pe mama ta". Si atunci ispita spre ceartã se nimiceste prin porunca lui Dumnezeu.

 "As putea sã zic si eu la fel , dar Legea lui Dumnezeu îmi închide gura" se spunea undeva, în Pateric, când cineva a fost batjocorit. Nu pot scoate prin gurã niste cuvinte pe care nu le vrea Domnul Hristos.  

Si Domnul Hristos s-­a împotrivit ispitei cu cuvinte din Scripturã. A apãrut o carte intitulatã File de Acatist, a Înalt Prea Sfintitului Bartolomeu al Clujului. Aici sunt cuprinse douã acatiste: Acatistul Sfântului Ioan cel Nou Valahul si Acatistul Sfântului Calinic. În Acatistul Sfântului Ioan Valahul zice: "Bucurã-­te, cã ispita cu virtutea o mãsori". Deci, dacã tu ai sufletul virtuos, nu te poate clinti nicicum din bine, iar dacã te clinteste, înseamnã cã încã esti slãbãnog si-­ti trebuie putere.

 Eu vã îndemn sã fiti cu seriozitatea cuvenitã în lucrurile spirituale, sã vã tineti de bisericã, de slujbele noastre, sã duceti o viatã pe care s-­o poatã binecuvânta Dumnezeu. Vã îndemn sã fiti cât mai seriosi si, asa cum vã pregãtiti pentru viatã, prin acumulãrile de cunostinte intelectuale, tot asa sã vã ocupati si de curãtia vietii. Dacã aveti suflete întinate, sã cãutati sã le spãlati în Sângele Domnului Hristos, dacã aveti împotriviri de gând, cereti dar lui Dumnezeu, ca sã se risipeascã. Unde-­i darul lui Dumnezeu si unde-­i statornicie în bine, nu poate fi rãu! Nu poate vrãjmasul sã se bage în minte, dacã tu ai o minte întãritã în bine.

publicat de admin Cristina David  - sursa :nistea.com

 
 

Cuvantarea Parintelui Teofil Paraian despre Maica Domnului - fragment

Maica Domnului ca exemplu pentru noi

Să ştiţi că Domnul Hristos care pe cruce fiind i-a dat-o în grijă pe Maica Domnului Sfântului Ioan Evanghelistul şi pe Sfântul Ioan Evanghelistul l-a pus în atenţia Maicii Domnului, a făcut atunci o legătură între toţi credincioşii cei buni şi Maica Domnului. Tuturor le-a dat-o ca mamă. Ca mamă ca s-o avem în atenţie şi ca mamă ca să ne aibă în atenţie. De aceea noi avem mare bucurie din faptul că Maica Domnului este ocrotitoarea noastră, este sprijinitoarea noastră, este pentru noi ca o mamă bună care vrea să ne ajute şi care ne ajută în măsura în care ştie ea că şi Fiul ei vrea lucrul acesta şi în măsura în care noi o rugăm să ne ajute, să ne fie ocrotitoare.

Toate acestea o pun în atenţie pe Maica Domnului în conştiinţa noastră şi dacă ne gândim la lucrurile acestea suntem cu adevărat cinstitori ai Maicii Domnului atunci când îi urmăm smerenia, atunci când îi urmăm anonimatul, atunci când îi urmăm tăcerea. Fac o paranteză aici, să ştiţi că nu mă gândesc la o tăcere ostentativă, la o tăcere a mutului. Doar de aceea ne-a dat Dumnezeu cuvânt, ca să vorbim, dar să ştim cât să vorbim şi când să vorbim şi să luăm seama la cele ce le spunem. În orice caz, să ne gândim că Maica Domnului a trăit în tăcere, dar a spus şi cuvânt când a fost necesar să spună, de exemplu: "vin nu au", a spus şi cuvânt atunci când a trebuit să spună cuvânt: "Faceţi ceea ce vă va spune El", a spus cuvânt de rugăciune când a zis: "Măreşte suflete al meu pe Domnul". Deci Maica Domnului a şi vorbit, nu numai a tăcut. Noi deducem că îşi ducea viaţa în tăcere prin faptul că Sfinţii Evanghelişti ne spun puţine cuvinte ale Maicii Domnului. Maica Domnului a spus cuvânt şi atunci când a zis: "Iată, tatăl Tău şi eu îngrijoraţi Te căutăm", cuvânt să zicem aşa de nemulţumire, un cuvânt de nelinişte şi totuşi l-a spus. A trebuit spus şi l-a spus. Aşa că dacă învăţăm să tăcem, să învăţăm să tăcem mai mult când trebuie să tăcem, nu să nu vorbim.

Atât de mult a respectat Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om din Preasfânta Fecioară Maria, atât de mult a respectat El smerenia Maicii Domnului încât n-a făcut în viaţa Maicii Domnului nimic ca s-o scoată în evidenţă, n-a făcut nimic spectaculos în viaţa Maicii Domnului, n-a pus-o în evidenţă cumva aşa, cu silinţa de a-i face pe oameni s-o vadă în măreţiile ei, ci a rânduit, respectându-i smerenia, ca Maica Domnului să moară cum mor oamenii şi să fie înmormântată cum sunt înmormântaţi oamenii de rând. Şi după aceea, după ce a fost aşezată în mormânt - este credinţa noastră, ca şi tradiţia Bisericii - Domnul Hristos a înviat-o pe Maica Domnului şi a înălţat-o la cer şi cu trupul. Aceasta este credinţa noastră. Vă spuneam ieri că e o taină pe care n-o înţelegem, dar pe care o primim pentru că tainele se primesc, nu se înţeleg.

Toate acestea sunt şi rămân pentru noi exemple, exemple pentru o viaţă curată, pentru o viaţă cinstită, pentru o viaţă sfântă, pentru o viaţă care pune în evidenţă spiritualul şi nu materialul, adică nu partea materială din om, ci partea spirituală. Mă gândesc că ar trebui să se gândească mulţi dintre credincioşii noştri, şi mai ales femeile, ar trebui să se gândească mereu la exemplul Maicii Domnului şi când e vorba de îmbrăcăminte, de felul cum se îmbracă. Adică să aibă o cuviinţă în îmbrăcăminte gândindu-se şi la Maica Domnului. Dacă facem aşa, atunci avem în vedere exemplul Maicii Domnului şi atunci Maica Domnului este exemplu şi pentru noi.

Dumnezeu să ne ajute să avem în vedere şi acest exemplu.

Intreaga cuvantare o aflati pe site-ul   nistea.com