Rugăciunea minții curățește gândul

Gândurile cele rele nu pot fi înlăturate decât prin gânduri bune

Toate ale omului pornesc de la gând, de aceea se recomandă rugăciunea aceasta pentru curăţirea gândului, şi gândul se curăţeşte.

Gândurile cele rele nu pot fi înlăturate decât prin gânduri bune, şi de aceea părinţii cei duhovniceşti au rânduit o rugăciune scurtă care se repetă mereu în minte, este vorba de rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“, rugăciune care nu are un regim anume, ci se poate face oriunde şi oricând, în orice ar ii cineva, chiar şi culcat în pat şi mai ales noaptea, când te trezeşti din somn, poţi să-ţi alegi poziţia cea mai comodă şi să zici cuvântul gândit „Doamne, lisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul“.

Când se realizează rugăciunea aceasta în înţelesul că se îndeseşte rugăciunea, se înmulţeşte rugăciunea, atunci ai totdeauna un gând paravan, de care se lovesc şi prin care se risipesc gândurile cele rele.

Cineva care se ocupă cu rugăciunea aceasta are posibilitatea să se întâlnească cu sine însuşi, să-şi cunoască mizeria din suflet, să-şi cunoască înclinările de gând şi de simţire şi să se lupte împotriva lor, mai ales cerând ajutor de la Dumnezeu, pentru că mântuirea nu şi-o face omul ci i-o dă Dumnezeu omului care este interesat pentru mântuire şi care şi singur se angajează spre binele lui.

Toate ale omului pornesc de la gând, de aceea se recomandă rugăciunea aceasta pentru curăţirea gândului, şi gândul se curăţeşte.

Arhimandrit Teofil Părăian, Prescuri pentru cuminecături, Editura Arhiepiscopiei Timișoarei p. 185

Arhimandrit Teofil Paraian - un barbat religios

Arhimandrit Teofil Părăian
 Gânduri bune pentru gânduri bune 

  Orice miracol îl înţelegi după ce se stinge irevocabil. Înrădăcinaţi în huma melancoliei, nu mai ştim să trăim cu intensitate decât amintirea. Pare că judecăm întotdeauna înălţimea dragostei prin comoţia despărţirii. E deconcertant modul în care ratăm marile întâlniri cu prezentul, sub un spectru paseist continuu, înecaţi în retorica crizei şi revendicarea disoluţiei actualităţii. Sub umbra Tradiţiei, parcă, nu mai e chip să scrutăm prezentul: printr-o înnăscută aplecare defetistă, glisăm pe certitudini vagi, recuzând cu un aer decrepit-sapienţial existenţa, hic et nunc, a excepţionalului.

Conştienţi de această ruşinată demisiune, e timpul, credem, să ne desfacem inima spre modelele vii. 

Iar viul trebuie privit nu ca fapt biologic, ci ca prezenţă personală, fereastră al rostirii şi actanţă a rostuirii, cum ar fi spus Noica. Această prezenţă, într-o debordantă efervescenţă, înaripată arătare şi căutată trecere, se regăseşte inconfundabil într-un bărbat religios: părintele Teofil.

---