Părintele Teofil Părăian: “Tot ce se spune la Paşti este spre bucurie”

“Tot ce se spune la Paşti este spre bucurie. Tot ce se spune la Paşti este dătător de nădejde

“Tot ce se spune la Paşti este spre bucurie. Tot ce se spune la Paşti este dătător de nădejde. Tot ce se spune la Paşti este o revărsare de lumină” – aşa descria, în câteva cuvinte, marele duhovnic al neamului românesc, parintele Teofil Părăian, esenţa Sărbătorilor de Paşti. De acolo de sus, din ceruri, părintele veghează şi acum cu blândeţea sa necuprinsă asupra românilor, şi ne îndeamnă să ne pregătim sufleteşte pentru întâmpinarea Învierii Domnului.

 Iată câteva din învăţăturile sale dătătoare de nădejde şi lumină:

Adrian Lemeni: Părinte, putem să ne bucurăm în mod autentic de Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, fără să ne fi pregătit în prealabil de întâmpinarea acestui mare praznic? În ce constă pregătirea credinciosului în vederea sărbătoririi Sfintelor Paşti?

Arhimandritul Teofil: Biserica ne dă tuturor un timp de pregătire pentru Sfintele Paşti. Sunt zece săptămâni, perioada Triodului, vreme în care ni se atrage atenţia asupra importanţei pe care o are postul, ni se dau îndrumări în legătură cu o viată duhovnicească superioară, ni se pun înainte exemple de oameni care au dus o viaţă deosebită. Suntem chemaţi “… calea postului să o săvârşim, credinţa nedespărţită să o păzim, lupta cea bună să o luptăm, biruitori asupra păcatului să ne arătăm, să călcăm peste capetele nevăzuţilor balauri şi cu vrednicie să ajungem să ne închinăm şi Sfintei Învieri”. În cuvintele acestea şi în rânduielile Bisericii se arată că e necesară o pregătire, se impune o pregătire. E o pregătire cu post. Vremea postului e socotită vreme de cinstite zile spre înfrânarea trupului şi spre îmbunătăţirea sufletească în general.
Credincioşii în timpul postului obişnuiesc să-şi mărturisească păcatele, doresc să se împărtăşească cu dumnezeieştile Taine, spre tămăduirea sufletului şi a trupului, spre alungarea atotpotrivnicului, spre luminarea ochilor inimii, spre credinţă neînfruntată, spre dragoste nefăţarnică, spre unirea împărăţiei şi adăugirea dumnezeiescului har”. Şi aceasta e o pregătire esenţială pentru Sfintele Paşti.
Sunt şi credinciosi care se pregătesc mai puţin duhovniceşte. Trăiesc mai puţin credinţa, pentru că se gândesc mai puţin la Învierea cea mai presus de lume. Nu au în vedere evenimentele mântuitoare. Aceştia nu se angajează nici la o pregătire corespunzătoare pentru a întâmpina Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. Totuşi Sf. Ioan Gură de Aur în cuvântul său de la Paşti îi cheamă pe toti la prăznuire: “… si pe cei ce au postit şi pe cei ce n-au postit, şi pe cei osârduitori şi pe cei leneşi”. La ospăţul Învierii suntem chemaţi toţi, dar ospăţul credinţei în învierea lui Iisus Hristos îl trăiesc numai aceia care se şi pregătesc pentru acest eveniment.



A.L.: Adesea credinciosul zilelor noastre face din sărbătoare un prilej de desfătare exlusiv trupească. Evidenţiaţi puţin dimensiunea duhovnicească a bucuriei pascale.

Arhim. Teofil: Credincioşii se angajează în pregătire pentru Sfintele Paşti cu ceea ce consideră esenţial pentru viaţa lor. Fără îndoială că acolo unde există bucurie, acolo există şi desfătare. Şi noi avem conştiinţa că Dumnezeu ne-a dat roadele pământului spre desfătarea noastră, cum se spune în rugăciunea colivei. Dar bucuria care ţine de fapt de Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este bucuria duhovnicească. E bucuria pe care au avut-o femeile mironosiţe când au întâmpinat pe Mântuitorul înviat. E bucuria pe care au avut-o Apostolii când L-au văzut pe Domnul în ziua Învierii Sale. Dorim să avem bucuria pe care au avut-o Apostolii la Înălţarea Mântuitorului, când s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Vrem să avem bucuria celor doi care mergeau spre Emaus, despre care ştim că “inima lor ardea, când Mântuitorul le vorbea şi le tâlcuia Scripturile”.
Deci, e vorba de o bucurie a credinţei, a Învierii, care o pot avea doar aceia care preţuiesc lucrurile mai presus de lume.

FOTO: Învierea Domnului, pictată de părintele Arsenie Boca în Biserica Drăgănescu
A.L.: De ce Învierea Mântuitorului este considerată cea mai mare sărbătoare a crestinătăţii?

Arhim. Teofil: Mai întâi de toate, aşa e prezentată sărbătoarea Sfintelor Paşti, ca “sărbătoare a sărbătorilor şi praznic al praznicelor”. Apoi, în centrul gândirii ortodoxe este Mântuitorul Iisus Hristos şi în centrul preocupărilor legate de Persoana Domnului Hristos este Învierea Mântuitorului. Nu se poate spune că celelalte sărbători nu au importanţa lor. Toate au importanţă, pentru că nu poate fi Învierea Mântuitorului, dacă n-ar fi şi celelalte evenimente de mântuire. Dar Biserica ne prezintă Învierea Mântuitorului Iisus Hristos ca mai presus de lume, ca fiind “sărbătoare a sărbătorilor şi praznic al praznicelor”.

A.L.: Slujbele Sfintelor Paşti au o frumuseţe aparte. Faceţi câteva precizări la texte referitoare la aceste slujbe şi care v-au impresionat în mod deosebit.

Arhim. Teofil: De fapt toată slujba de Paşti e o revărsare de bucurie, este un chip, al trăirii duhovniceşti. “Veniţi să bem băutură nouă, nu din piatră stearpă, ci din izvorul cel pururea curgător al Mântuitorului Iisus Hristos întru care ne întărirăm”. Sau avem chemări: “Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure, să se prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută că Hristos a înviat veselia cea veşnică”. “Ziua Învierii popoare să ne luminăm, Paştile Domnului, Paştile, că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-i cântăm cântare de biruinţă”.
Sărbătoarea Sfintelor Paşti este sărbătoarea când prăznuim “omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice şi săltând îl lăudăm pe Mântuitorul, pe cel unul binecuvântat şi preamărit, Dumnezeul părinţilor noştri”.
Dar ca să se întâmple acestea în viaţa şi conştiinţa noastră este nevoie ca să zicem “fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi şi să iertăm toate pentru Înviere şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

A.L: Părinte, într-o societate bulversată de tot felul de schimbări, în care oamenii devin tot mai dezorientaţi, neîncrezători, în ce măsură sărbătoarea Sfintelor Paşti ne poate aduce raze de lumină şi de speranţă?

Arhim. Teofil: Sărbătoarea Sfintelor Paşti aduce raze de lumină şi de speranţe numai celor care cred în Domnul Hristos, celor care sunt convinşi de Înviere. Nu poţi să fii în afară de credinţă şi să ai bucuriile credinţei. Cel mult, într-o astfel de societate poţi să te încadrezi în şuvoiul de bucurie pe care-l revarsă credinţa, chiar fără să ai o întemeiere în credinţă, în sensul că te alături celor care se bucură.

sursa :http://www.financiarul.ro/2013/05/04/parintele-teofil-paraian-tot-ce-se-spune-la-pasti-este-spre-bucurie/

Orbirea trupului si orbirea mintii

Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei ce văd să fie orbi.(Ioan 9, 39)

 

Noi cu totii am văzut oameni orbi, fie din naştere, fie din accidente, fie în urma unor boli grele, fie din pricini necunoscute .  De cîte ori vedem un orb,incercam un sentiment de mare mila si am dori sa-l ajutam cumva.... El nu poate merge singur, nu nu vede albastrul clar al cerului, lumina soarelui şi minunatele culori ale vegetatiei care ne inconjoara . Nu vede icoanele şi crucea la care se închină, nici faţa mamei, a copiilor şi a semenilor săi. Orbul nu poate citi o carte sfântă, nu poate lucra la fel ca noi şi se simte o povară pentru familie şi societate, se vede altfel decat ceilalti.

Oare asa sa fie, cu toti orbii?

 

Un asemenea om orb la ochii trupului este vrednic de jale, de îndurarea tuturor. Dumnezeu însă, mîngîie pe cei fără vedere cu alte daruri: cu multă înţelepciune, cu vorbire frumoasă, cu smerenie, cu darul lacrimilor şi adeseori cu darul cântării frumoase. Căci Creatorul a toate, prin dumnezeiasca pronie, are milă de zidirea Sa. 

 

De aceea zice Duhul Sfânt, prin gura psalmistului: Domnul înţelepţeşte orbii! (Psalm 145,8).

 

Acest verset din Biblie, Cartea psalmilor mi-a atras atentia si m-a facut sagandesc mai adanc si sa scriu cateva cuvinte despre inteleptirea Parintelui Teofil, orb din frageda copilarie.

Am citit articole care scoteau in evidenta faptul ca nevazatorii , fiiind lipsiti de functionarea simtului vederii au in schimb mult mai acute alte simturi...Ca o compensare. Nu stiu cat de adevarat este si cati orbi din aceasta lume sunt astfel compensati pentru ca sunt lipsiti de una din marile bucurii ale vietii de aici . Nu am cum sti pentru ca nu sunt nevazatoare cu ochii trupului.

Dar stiu din cele aflate ca - oameni deosebiti ,atat din trecut cat si in prezent,  au fost, sunt inzestrati cu alte minunate calitati, ei fiind nevazatori. . Exemple sunt multe de dat.

Ma opresc la unul singur: Parintele duhovnic mult iubit de fiii lui duhovnicesti, Teofil Paraian.

Nu am avut bucuria sa ma numar printre ei atata timp cat parintele a trait printre noi. Dar Dumnezeu mi-a dat binecuvantarea de a-l cunoaste dupa plecarea lui la cer si nu exagerez nici macar cu un cuvant. Am aflat despre cuviosia lui atunci cand a plecat la Domnul, de atunci am devenit si am ramas cu multa evlavie la dansul , la tot ceea cea ne-a spus , la felul lui smerit, bland si intelept. Am ascultat si vizionat conferintele sale pe multiple probleme de suflet, i-am indragit fata vesnic zambitoare si bucuria care strabatea din fiecare cuvant rostit. Da, asa a fost denumit :"duhovnicul Bucuriei", am aflat de mult toti cei care il iubesc.

Parintele Teofil a fost intr-adevar, mult mangaiat de Dumnezeu . Cel Caruia dansul si-a inchinat intreaga viata de foarte tanar ,l-a binecuvantat cu darul vorbirii, cu smerenie multa si cu adanca intelepciune in cele sfinte.

 

 

Din cele povestite de Parintele stim ca :

 

La varsta de 13 ani, cand alti copii inca se joaca, el era suficient de matur incat sa mearga pana la manastirea Sambata de Sus, pentru a-l intalni pe parintele Arsenie Boca, dorind sa intre in viata monahala. Era un gest care purta in el multa intelepciune si, in acelasi timp, o indrazneala copilareasca. Marele duhovnic, povestea parintele, va discuta cu el ca si cu un adult, dar il va opri sa intre in monahism, spunandu-i ca, mai intai, trebuie sa invete carte. Arsenie Boca i-a fixat atunci si un program de viata duhovniceasca de care Ioan se va tine cu strictete. Ca urmare a acestor sfaturi, va incepe, la nici 14 ani, sa practice rugaciunea lui Iisus. Isi lipea de respiratie cuvintele "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!" si, treptat, acestea ajungeau ritmul propriei vieti. O tainica fericire i se instaleaza atunci in suflet, si tanarul Ioan va fi purtat pe aripile ei inca dintru inceput: "De multe ori, cand ma duceam la scoala, spunand aceasta rugaciune, parca ma ridica cineva pe sus, asa eram de bucuros. Eram plin de bucurie!".

Aşa că viitorul părinte Teofil Părăian, s-a reântors pe băncile şcolii. La casa călugărilor din mănăstirea Brâncoveanu, l-a întâlnit prima dată pe mitropolitul Nicolae Bălan, care i-a zis: „îţi dau aprobarea să faci institutul de teologie, dar preot la mănăstire nu o să te poţi face” dar tanarul calugar a avut  confirmarea faptului ca Dumnezeu are "ultimul cuvant" , Voia Lui facandu-se intotdeauna. După şapte ani de la călugărie a fost hirotonit diacon de către mitropolitul Nicolae Colan, cel care avea să spună despre el că este „un om fără lumină, dar luminat”. Cum s-a ajuns l-a aceasta? l-am întrebat. „Numai Dumnezeu ştie. Se vede că în destinul meu a fost şi asta să fiu şi preot” ne-a răspuns simplu părintele Teofil.

As modifica putin spusele mitropolitului Nicolae Colan afirman da Parintele Teofil a fost un om cu Lumina de la Dumnezeu , de aceea a avut o minte luminata. Dansul nu a suferit de boli grave ca orbirea minţii, a inimii, a voinţei şi conştiinţei. 

Inchei citand un paragraf dintr-un articol gasit de mine in Revista formula-as , online.

 

"Atunci cand Dumnezeu a hotarat ,s-a internat in spital, intr-o stare  destul de grava. Inima din care revarsase atata dragoste il chema catre cea din urma calatorie. Ucenicii l-ar fi vrut insa cu ei. Mereu. De aceea cautau tratamente prin doctori, se zbateau pentru miracole. Cand medicii veneau sa il cerceteze, parintele le spunea cu umor ca nu a venit la spital pentru ca sa mai traiasca, ci pentru ca sa moara. Lui Sabin Voda, un jurnalist care l-a "vanat" viata toata cu microfonul, i-a spus: "Sunt pe ultimele clipe ale vietii. Dar sa stii ca o fost fain in viata asta. Mi-o placut viata asta. Dar acum trebuie sa plec la Hristos". Ultimele cuvinte, adresate Mitropolitului Laurentiu Streza, au fost: "Sunt bucuros, sunt fericit, sunt implinit!". Un rand cat un testament. O viata cat o mie."

Cristina David 

 

 

Parintele Teofil - Povete intelepte

Parintele Teofil ne-a invatat prin exemplul personal ce inseamna bucuria credintei

Va redau mai jos cateva din povetele parintelui, care mi-au ramas in suflet, cu speranta ca va vor ramane si dumneavoastra:

Sa fim oameni odihnitori, oameni care aduc in jurul lor bucurie, care aduc multumire in jurul lor, care aduc liniste, care aduc implinire. Stiti ca este o cantare populara care zice: La casa de omenie se pot veseli si-o mie. Dar la casa de-oameni rai nu se veselesc nici ei. De ce? Pentru ca pacatele nu aduc veselie. Pacatele nu aduc bucurie.

Cea mai mare jertfa si rugaciune posibila pe pamant este Sfanta Liturghie.

Cum esti, asa ti-e rugaciunea. Cum te porti, asa te rogi. Nu te rogi, scazi in rugaciune. Te rogi, inaintezi in rugaciune. Chiar exista un indemn: Roaga-te cum poti, ca sa ajungi sa te rogi cum trebuie!

Rugaciunea in care nu-ti pui inima pentru aproapele nu-i rugaciune, ci formalitate si profesionalism.
Daca iubesti pe cineva, il primesti cu defecte cu tot, si daca nu-l iubesti, nici calitatile lui nu conteaza pentru tine.

Patericul este foarte, foarte orientat spre simplificarea vietii. Noi de aceea nu avem timp pentru Dumnezeu, pentru ca prea ne complicam viata, prea ne trebuie multe, prea vrem lux, prea vrem lucruri care, de fapt, nu tin de o viata duhovniceasca. Toate-s bune si la locul lor, dar daca pierzi vremea care i s-ar cuveni lui Dumnezeu in loc sa-ti faci datoriile, atunci nu-i bine!
Sa multumim lui Dumnezeu pentru toate darurile.
Pentru sfintele slujbe,
Pentru Sfanta Biserica,
Pentru Sfanta Preotie,
Pentru Sfanta Liturghie,
Pentru bucuria de a fi in legatura cu Maica Domnului.
Sa multumim lui Dumnezeu pentru toate darurile Bisericii,
Sa multumim lui Dumnezeu ca ne putem intalni in fata Lui in Sfanta Biserica,
Sa multumim lui Dumnezeu pentru Sfanta Evanghelie care-i izvor de bucurie si de nadejde,
Sa multumim lui Dumnezeu pentru slujbele noastre,
Sa multumim lui Dumnezeu pentru suvoiul acesta de bucurie, de nadejde, de dar de la Dumnezeu, pe care il revarsa Dumnezeu in sfintele slujbe.

Doresc sa inchei prin a va adresa tuturor urarea pe care a facut-o Preasfintitul Sofian celor prezenti la parastasul parintelui Teofil: Va doresc tuturor puterea sa traiti prin credinta, ca sa puteti sa ajungeti la bucuria credintei, asa cum a ajuns parintele Teofil, pe care sa o impartasiti si altora, dupa cum spunea si parintele. Mai intai e datoria si apoi e bucuria. 

(Diacon Claudiu Paun)

Parintele Teofil - o autodescriere

CINE ESTE PĂRINTELE TEOFIL?

La întrebarea Cine este Părintele Teofil?,
majoritatea celor care l-au cunoscut ar răspunde:
Un mare duhovnic, sau:
Un mare părinte duhovnicesc.

Dar iată ce spunea Părintele Teofil despre el însuși:

"Dacă e vorba să răspund la întrebarea cine sunt eu ca duhovnic,
aș spune că sunt duhovnic mare, mic și de nimic.
Mare, pentru cei ce mă ascultă;
mic, pentru cei care nu mă ascultă;
și de nimic pentru cei care mă ocolesc.

Cei care mă critică nu-mi iau nimic din ceea ce am,
iar cei care mă laudă nu-mi adaugă nimic la ceea ce am."

Parintelui duhovnic al bucuriei niciodata nu-i lipsea o nota umoristica atunci cand vorbea despre cuviosia sa . Era darnic cu toti cei din jurul sau in a da exemple folositoare sufletului din chiar viata si trairile dansului.

Sufletul sau si inima ii erau pline de dragoste si intelegere fata de credinciosii care veneau la Manastirea Sambata ca sa-si spuna pasurile si sa ceara ajutor de la parinte :o vorba buna, un sfat duhovnicesc.

Dupa o lunga activitate duhovniceasca pe masura marelui har cu care bunul Dumnezeu l-a daruit, Tatal Cersc l-a luat sus langa El ca sa intareasca ceata dreptilor.  

Ne rugam in permanenta ca Domnul sa-l odihneasca in Pacea Lui eterna si suntem siguri ca pe Parintele nostru drag  "l-a mancat Raiul" , dupa cum un alt mare duhovnic al nostru le dorea si le ura tuturor credinciosilor. AMIN

PARINTELE TEOFIL despre Bucurie si Intristare

"Se intreaba oamenii de multe ori: oare cum este mai bine, sa fie in instristare sau in bucurie? Pai, cand este cazul de intristare, sa fie in intristare, cand este cazul de bucurie, sa fie in bucurie, dar in orice caz, zice Sf. Ap. Pavel, sa nu ne intristam ca cei care nu au nadejde (I Tes., 4, 13). Noi oricum avem o nadejde si nadejdea in mila lui Dumnezeu, in ajutorul lui Dumnezeu, in puterea lui Dumnezeu, in interventia lui Dumnezeu. Este o nadejde care ne scoate din intristare si ne duce la bucurie.
Numai ca trebuie sa avem si niste conditii ale bucuriei, ca nu merge asa, ca oricum trebuie sa fii in bucurie. nu se poate! Daca implinesti conditiile bucuriei, esti in bucurie! Eu spun de multe ori si imi place sa o spun si as vrea sa se stie lucrul acesta, ca intai este datoria si apoi bucuria. Adica ai bucurie atunci cand iti implinesti datoria. Daca nu-ti implinesti datoria, nu ai cum sa te bucuri, oricat ai sti despre bcuurie ca este bine sa te bucuri.Si apoi, viata noastra trebuie sa fie in asa fel incat sa avem prilejuri de bucurie si sa ne bucuram unii de altii. E mare lucru sa te poti bucura de omul de langa tine. Sa fii bucuros ca ti-a randuit Dumnezeu sa te intalnesti cu omul acela care iti prilejuieste bucurie. Aceasta inseamna ca trebuie sa eviti toate situatiile acelea care duc la nemultumire, intristare, jignire, care sunt impiedicatoare, cumva, in calea bucuriei. M-as gandi la ceea ce s-a intamplat cand o femeie cinstitoare a Mantuitorului nostru Hristos a turnat mir peste El in semn de cinstire, un fel de parfum,si unii erau nemultumiti spunand ca era mai bine ca mirul acela sa fie vandut cu trei sute de dinari [...] Nu faceti suparare femeii, a zis Domnul Hristos. Noi am putea zice simplu: Nu faceti suparare.


Poate ca unii stiti - iar daca nu stiti, o sa stiti de acum incolo de la mine - ca Sf. Serafim de Sarov, un sfant din veacul al XIX-lea, cand se intalnea cu cineva, spunea: "Hristos a inviat, bucuria mea!" Orice om care ii venea in fata era un prilej de bucurie pentru el. SI pentru ca gandul la Invierea Domnului e un gand care ne da incredintare, ne da bucurie, el il saluta pe oricare cu salutul acesta: "Hristos a inviat!"si mai adauga "bucuria mea", adica bucuria mea esti tu, cel caruia iti spun "Hristos a inviat!" [...]

Aceasta inseamna ca ar fi foarte bine daca pe omul de langa noi sa il putem consideraun om aducator de bucurie, fiecare om sa fie "bucuria mea". Si ar putea sa fie, daca noi am intelege cat mai bine ca fiecare om este chipul lui Dumnezeu, asa slutit cum este, asa patat cum este, oricum fondul acesta este, chipul lui Dumnezeu, ceea ce inseamna ca omul care iti vine in fata, intr-un fel, este de fapt un reprezentant al lui Dumnezeu si atunci ai avea motiv sa te simti bine cand iti apare cineva in fata, ca este bun, ca este rau, ca tieste prieten, ca iti este dusman, oricum ar fi el, de fapt, are chipul lui Dumnezeu. Undeva in Pateric se spune ca cel care a vazut pe fratele sau a vazut pe Domnul Dumnezeul sau. Nu in intelesul ca acesta e mai presus de tine si iti este Dumnezeu, ci in intelesul ca poarta chipul lui Dumnezeu in el, este o icoana a lui Dumnezeu in fata noastra. Si atunci am putea zice ca fiecare om este pentru mine, pentru noi, "bucuria mea", un om care imi aduce bucurie. Si daca se intampla sa nu ne aduca bucurie, atunci inseamna ca nu suntem noi pe calea cea buna. Nu suntem pe calea cea buna a mantuirii, nu suntem pe calea cea buna a cugetarii cu gandurile lui Dumnezeu, nu suntem pe calea cea buna a constiintei ca omul acesta ar putea sa fie bucuria mea. [...]

Eu va pun in atentie aceasta Epistola a Sf. Ap. Pavel catre Filimon tuturor celor care sunteti de fata. Cititi-o, recititi-o, mai cititi-o o data, patrundeti in continutul ei, edificati-va, ziditi-va prin aceasta lucrare! Noi de obicei, multi dintre noi, citim vietile sfintilor si ne minunam cum au stat ei in pustie, cat de putin au mancat, pe ce s-au culcat samd. Acestea sunt lucruri neesentiale. Ceea ce ne intereseaza pe noi este sa ne formam sufleteste dupa oameni de felul acesta, cum afost Filimon, cum a fost Sf. Ap. Pavel. Noi nu o sa ajungem sasuferim martiriul pentru credinta, cum a suferit Sf. Ap. Pavel, dar delicati ca Sf. Ap. Pavel putem fi. Adica am putea sa ne gandim si noi ce bine ar fi sa fim binevoitori fata de omul de langa noi.

Iubiti credinciosi, noi asteptam de multe ori binele de la altii. Ar trebui sa-l asteptam in primul rand de la noi. Sa fim ca femeile mironosite, ca femeia care i-a adus cinstire Mantuitorului nostru. Sa-L auzim pe Domnul Hristos spunandu-ne: Nu faceti suparare! Sa nu ne facem suparare unii altora! Sa fim lucratori de bucurie, cum scrie Sf. Ap. Pavel in Epistola a doua catre Corinteni: "Noi suntem lucratori ai bucuriei voastre". Cei de langa noi sa vada ca se pot sprijini pe iubirea noastra, pe cinstirea noastra. Sa se vada ca suntem oameni care inmultim bucuria, care raspandim bucuria, care facem ca cei din jurul nostru sa se simta indemnati spre mai bine, spre mai multa bucurie. Sanu asteptam niciodatasa vina cineva sa faca binele pe care ar trebui sa-l facem noi. [...]

Iubiti credinciosi, ganditi-va ca fiecare dintre noi putem fi lucratori de bucurie, dar nu putem sa fim lucratori de bucurie daca nu avem bucuria in noi insine si daca nu se revarsa cumva din viata noastra bucuria noastra spre binele altora."

Par. Teofil Paraian, din "Despre ce se opune bucuriei - intristare si bucurie", in vol. "Bucuriile credintei", Craiova, 2006.