PARINTELE TEOFIL PARAIAN - despre Sfantul Ierarh Nicolae
…A fost sarac pentru ca n-a vrut sa fie bogat, a fost sarac pentru ca
i-a ajutat pe cei saraci. I-a ajutat din prisosul lui pe semeni, pentru
ca a stiut ca prin milostenia sa se apropie de
Cel Ce a spus: “Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui.” A fost
doritor de inmultirea binelui si a bucuriei si a intervenit pentru
ajutorarea celor ce erau sa piara in pacat…
…E firesc sa ne
intrebam: Oare, daca Sfintul Nicolae – care, dupa numele sau inseamna
“Biruitor de popoare” – ar fi in vremea noastra si ar birui rautatile
din sufletul nostru si gindurile cele rele din mintea noastra cu
mijlocirile sale sfinte, daca ar fi, deci, contemporanul nostru, oare ce
ne-ar indemna el mai mult sa facem?…
…Sfintul Nicolae Cel
Datator de Daruri ne-ar indemna sa fim si noi oferitori de daruri. Si sa
facem aceasta cu inima curata, cu dorinta de a implini lipsurile celor
lipsiti. Sa o facem cu inima de parinte, de frate, de fiu, de prieten,
cu inima care aduce multumire, aduce seninatate. Pentru ca, zice Isaac
Sirul, atunci cind oferi ceva, cuiva, veselia fetei tale sa fie mai mare
decit darul pe care-l oferi…
In aceasta postare si in cele urmatoare voi impartasi cititorilor interesati sa afle cat mai multe sfaturi de suflet izvorate din intelepciunea marelui duhovnic Arhimandritul Teofil Paraian unele subiecte pe care dansul le-a cercetat din punct de vedere duhovnicesc din perspectiva ortodoxa pe care parintele momah si-a insusit-o si a practicat-o cu mare bucurie si sarguinta in toata viata sa.
Dansul vorbeste liber din propria sa experienta de viata ca ucenic in manastire, apoi monah si in cele din urma duhovnicul mult indragit de atatia credinciosi. Deci cu atat mai pretioase sunt sfaturile sale pe care le oferea cu atata dragoste tuturor, si tinerilor in special.
Cristina David
Învatatura (I)
1.Sfântul Antonie cel Mare a primit îndrumarea aceasta: sa împleteasca rugaciunea
cu munca. Nu i s-a spus câta rugaciune sa faca, nu i s-a spus câta munca sa
presteze, dar i s-a spus sa nu se bazeze numai pe rugaciune si sa nu se bazeze
numai pe munca, ci sa împleteasca munca cu rugaciunea. Aceasta este, de fapt,
directiva esentiala din Pateric. Chiar daca se gasesc dupa aceea în Pateric si
multe afirmatii în întelesul acesta, ca sa se înmulteasca rugaciunea, totusi,
în principal, îndemnul Patericului este sa împletesti munca cu rugaciunea. Sa
nu te ti numai de munca, ci, cel mai bine, este sa faci si din munca o
rugaciune. Am zis ca munca este rugaciunea mâinilor. Sa dai valoare de
mântuire, valoare ducatoare la mântuire, muncii pe care o prestezi, pe care si
prin care te disciplinezi launtric.
Munca îl
disciplineaza pe om si în întelesul ca îi îngusteaza cumva orizontul de preocupari
si îi da posibilitatea sa se concentreze, sa iasa din împrastiere. Acesta este
rezultatul muncii.
2.Dumnezeu mi-a dat putere, eu trebuie sa lucrez cu puterea pe care mi-a dat-o
Dumnezeu. Daca nu lucrez cu puterea pe care mi-a dat-o Dumnezeu, înseamna ca nu
Îi dau lui Dumnezeu ceea ce mi-a dat El, nu ma angajez prin munca pe care o pot
face pentru Dumnezeu. Asa au gândit Parintii cei duhovnicesti despre munca.
3.
La rugaciune ne aratam cine suntem noi din punct de vedere al raportului cu
Dumnezeu. Daca ne intereseaza sau nu ne intereseaza Dumnezeu. Daca ne
intereseaza sau nu ne intereseaza linistea sufletului. Daca ne intereseaza sau
nu ne intereseaza adunarea, concentrarea. Daca ne intereseaza sau nu ne
intereseaza cele pe care le cerem de la Dumnezeu. În Pateric se spune ca este
necesar ca rugaciunea sa fie unita cu faptele, adica lucrurile pe care le cerem
de la Dumnezeu sa le urmarim si cu fapta. Adica, traim o viata de nepasare si
apoi sa cerem de la Dumnezeu niste lucruri pe care le-am vrea, dar pe care,
într-un fel, am putea sa le câstigam si noi însine.
Învatam din Pateric
un lucru foarte important: sa ne ferim noi însine de pricinile relelor si apoi
sa cerem ajutor de la Dumnezeu pentru ce nu putem face noi.
4.Daca nu ocolesti pricinile, ajungi negresit la patimi. Eu sunt foarte împotriva
faptului de a se uita cineva la filme necuviincioase, la televizor, la
spurcaciuni pe care si le baga în suflet si pe care, dupa aceea, nu le mai
poate scoate si care lucreaza, care-l excita si care îi dau stari pe care nu le
poate contracara.
5.
Zic eu catre un tânar: “Sa te duci de acuma încolo la biserica,
duminica”. Zice: “Parinte, daca ziceti dumneavoastra ma duc, dar
dumneavoastra nici nu stiti ce duc eu în mintea mea când ma duc în biserica,
câte spurcaciuni duc eu în minte în biserica”. Si i-am zis: “Cu
ele tot du-te la biserica, pentru ca, daca nu te duci la biserica, nu te poate
ajuta cineva în afara de Biserica. Daca te duci în biserica faci dovada
înaintea lui Dumnezeu si înaintea ta ca te vrei mai bun si vrei sa scapi de
rele, dar ca sa te scapi de cele de demult trebuie sa nu mai adaugi altele în
vremea asta. Si atunci scapi de rautati.”
6. Aceia
care aveti copii trebuie sa va lasati dupa copi, nu copiii dupa voi, la masura
voastra. Se zice ca niciodata nu poti sa ceri unui copil sa mearga la acelasi
pas cu un om mare. Un copil are pas de copil. Daca vrei sa mergi cu el, trebuie
sa-i întelegi neputinta lui; nu-i ceri niste lucruri pe care nici tu nu le-ai
facut când erai copil si nici nu le-ai putut face.
7. Împartasirea
la vremea rugaciunii se poate preveni numai prin silinta de a fi neîmprastiat
si când nu-i rugaciune. În Pateric se zice: “Calugarul care se roaga
numai când se roaga, acela nicidecum nu se roaga”.
Omul nu trebuie sa
astepte rugaciunea ca sa nu se-mprastie, ar trebui sa nu se împrastie nici când
nu-i rugaciune. Împartasirea e o chestiune care tine, în general, de viata
omului. Mintea omului este în asa fel facuta, încât sa nu stea la un singur
lucru, statornica numai la un singur lucru. În acelasi timp poti sa te gândesti
si la altceva, sa ai si alta impresie decât cea principala si, în cazul acesta,
important este sa te concentrezi pe cuvintele pe care le spui si sa nu te
sperii daca se întâmpla si altceva (faptul, de exemplu, ca-ti vin gânduri care
te împrastie nu trebuie sa te preocupe decât în întelesul acesta – ca sa fii
mai silitor, pentru a se împutina gândurile).
8.
Sporirea noastra duhovniceasca depinde si de noi si de duhovnic. De multe roi
depinde mai mult de noi decât de duhovnic, pentru ca pe duhovnic îl întâlnim
mai rar, dar cu noi ne-ntâlnim în toata ziua, în toata clipa. Depinde de noi,
de râvna noastra, de dorinta noastra de îmbunatatire, de hotarârea noastre
pentru a fi în legatura cu Dumnezeu, de reprosurile pe care mi le facem pentru
întrebari, pentru neîmpliniri…
9.
Ce putem face atunci când nu mai putem face diferenta dintre un lucru rau sau
bun? Sa întrebam pe cei care au constiinta superioara noua.
10.Cei mai multi dintre credinciosii nostri nu au duhovnic. Cei care se spovedesc
o singura data pe an, în Postul Pastilor, poti sa zici ca n-au duhovnic. Unii
se spovedesc în doua minute, poate nici doua minute, acela poti sa zici ca
n-are duhovnic! Duhovnic are acela care se orienteaza, care tine legatura cu
duhovnicul. Daca nu-i asa, n-are duhovnic, are un preot la care s-a spovedit si
Doamne-ajuta!
La o adunare, unul din fraţi a zis: „Eu nu mănînc această mîncare, căci
eu postesc!”. Părintele îl ceartă, zicîndui: „Mai bine nu posteai
decît să te lauzi pentru fapta aceasta!”. Cînd suntem în post şi mergem la rude, cînd ne pun bucate pe masă, ce să facem?
Să spuneţi că postiţi şi să postească şi ei! Dragă, asta din Pateric,
cu „eu postesc” era o pravilă personală a lui, nu era o rînduială a
Bisericii. Eu, de exemplu, dacă mă duc undeva şi mi se pune o mîncare de
dulce în post, refuz mîncarea de dulce! De ce? Pentru că şi omul care
îmi oferă trebuie să postească! Şi acum există o rînduială precisă! Pe
atunci nu existau rînduieli precise, ci existau nişte deprinderi ale
unora şi altora... Dacă tu te duci întro adunare unde nu se posteşte şi
tu vrei să posteşti ca o chestiune a ta particulară – e una, iar dacă
posteşti pentru că e o rînduială a Bisericii să posteşti – e alta. De
exemplu, cînd mergem la pomeni, dacă e zi de miercuri, de vineri sau zi
de post, eu nu mănînc de dulce, că oamenii bagă de seamă ce mănînci (eu,
de altfel, nu mănînc nici acasă de dulce în zi de post). Şi atunci, de
ce să-mi stric rînduiala cînd mă duc la o pomană! Le spun oamenilor că
astăzi se mănîncă de post şi atunci oamenii se orientează, eventual
îţi dau ceva şi mănînci, iar dacă nu-ţi dau,trece, te duci acasă şi
mănînci ce poţi mînca. Asta-i rînduiala noastră de acum. Eu, dacă
mă duc la fratele meu sau la cineva cu care sunt apropiat, spun de la
început că la noi la mănăstire postim luni (dacă-i luni şi vreau să
postesc, deşi la postul de luni sunt puţin elastic, în sensul că, dacă
sunt în afară de mînăstire, nu ţin neapărat să postesc lunea, pentru că
postul de luni este totuşi facultativ; la mănăstire, totdeauna postesc
lunea), dacă pot să postesc şi rînduiala se poate împlini, le spun
„uite, astăzi e luni, deseară vin la voi, pregătiţi mîncare de post, ca
să pot să postesc şi luni”. Dacă nu-i anunţ, pot să mănînc şi de dulce,
nu-i o problemă. Sunt chestiuni care sunt precise şi sunt chestiuni cu
elasticitate şi nui nici o greşeală că le spun oamenilor că „azi e
post şi trebuie să postim”, că nu mă laud cu postul, ci vreau să
împlinesc o rînduială pe care trebuie s-o-mplinească şi ei. Postul nu trebuie să rămînă o faptă izolată, ci postul trebuie să fie unit cu părăsirea păcatului.
Nu postim numai de bucate, ci trebuie să postim şi de păcate.
Au venit la mine la spovedit nişte femei care au fost pe la Mănăstirea
Sihăstria şi au primit acolo canon să mănînce lunea, miercurea şi
vinerea fără ulei, deci post deplin. Lucrul acesta l-au primit pentru că
au mîncat de dulce în post, nu ştiu cînd. Dar, ce se întîmplă: cei care
le-au dat canonul ăsta – care poate că stau toată ziua la umbră – poate
că n-au săpat niciodată la cucuruz să vadă cum e să sapi fără să
mănînci, fără să te hrăneşti. „Zamă mănînci, zamă poţi!”, cum zicem noi
prin Ardeal. Deci, femeile au încercat să facă ceea ce li s-a spus şi,
bineînţeles, n-au putut să facă. Şi au venit la mine şi mi-au zis:
„Părinte, ce ne facem, că nu ne putem săpa cucuruzul în condiţiile
astea!?”. Şi bineînţeles că eu am fost mai larg decît cei de la
Sihăstria şi le-am spus: „Mîncaţi cum se cade. Mîncaţi cu ulei, dar
mîncaţi de post, totuşi. După aceea vă vine puterea şi vă săpaţi
cucuruzul”.
Părintele Teofil recomanda un program de viață duhovnicească în cinci
puncte. Despre acest program, Părintele Teofil spunea: „Viaţa
duhovnicească nu se aşteaptă, ci se realizează. Cine împlineşte
programul acesta poate să împlinească şi alte lucruri, pentru că viaţa
duhovnicească nu se cuprinde în aceste cinci puncte de program."
2. Să începi şi să termini ziua cu Dumnezeu: rugăciunea de dimineaţă şi de seară şi rugăciunea de la vremea mesei.
3. Să citeşti în fiecare zi două capitole din Noul Testament.
4. Să-ţi păzeşti mintea prin rugăciunea de toată vremea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul".
5. Să posteşti, în zilele de post de peste săptămână şi atunci când este rânduit de Biserică, în cele patru posturi mari de peste an.
Îndrumările Părintelui Arsenie Boca
Părintele Teofil completa programul său de viață duhovnicească cu alte cinci îndrumări sau recomandări ale Părintelui Arsenie Boca:
1. Oxigen - să trăieşti în aer cât mai curat.
2. Glicogen - să ai o hrană raţională şi echilibrată, nici prea multă, nici prea puţină.
3. Somn - cel puţin 6 ore de somn continuu zilnic.
4. Să-ţi păstrezi hormonii - să nu faci risipă de energie
sexuală; poţi să ajungi dărâmat din pricina abuzurilor şi a risipei de
energie sexuală.
5. Să ai concepţie de viaţă creştină - adică să nu umbli după alte concepţii de viaţă: yoga, zen ş.a.
Scara fericirii
Părintele Teofil propunea spre meditație o așa-zisă „scară a
fericirii„, în cinci trepte, după cinci termeni (și nume, în același
timp) grecești: 1. teopist - 2. teodul - 3. teognost - 4. teofil - 5. macarie.
1. Cineva care vrea să fie fericit trebuie să fie credincios (TEOPIST).
2. Cine are credinţă în Dumnezeu se sileşte să împlinească voia lui Dumnezeu şi devine rob al lui Dumnezeu (TEODUL).
3. Pe măsura împlinirii poruncilor lui Dumnezeu omul devine cunoscător de Dumnezeu (TEOGNOST).
4. Şi cine cunoaşte pe Dumnezeu acela îl iubeşte pe Dumnezeu (TEOFIL).
5. Iar cine-i iubitor de Dumnezeu sigur e fericit (MACARIE).
Cuvinte duhovnicești
Părintele Teofil a lăsat multe cuvinte duhovnicești proverbiale, unele în sensul apoftegmelor patericale. Câteva dintre acestea:
Credinţa noastră e o credinţă despovărătoare.
Măsura credinţei e măsura vieţii.
Să te depăşeşti prin credinţă şi să te dăruieşti prin iubire.
Dumnezeu ne zâmbeşte şi noi trebuie să-I zâmbim lui Dumnezeu şi oamenilor.
Mănăstirea este tinda raiului, casa lui Dumnezeu, poarta
cerului, locul împlinirilor, cerul cel de pe pământ şi locul fericirii
unde se arată iubirea lui Dumnezeu.
Mai întâi datoria şi apoi bucuria.
Ce faci te face.
Sunt un duhovnic mare pentru cei care mă ascultă, mic pentru cei care nu mă ascultă şi de nimic pentru cei care mă ocolesc.
Prietenia e ceva din realitatea raiului.
Gândiţi frumos ca să trăiţi frumos şi să fiţi fericiţi.
Dacă vrei să-ţi faci rânduială în viaţă, trebuie să-ţi faci mai întâi rânduială în minte.
Să avem inimă de părinte, inimă de frate şi inimă de prieten.
Pace celor ce vin, bucurie celor ce rămân, binecuvântare celor ce pleacă!
Trezvia este o stare sufleteasca comparata cu starea pe care o are omul
cand nu doarme, starea de priveghere.Cuvantul trezvie il gasim in
special in volumul IV al Filocaliei si se refera la starea
omului care nu doarme.Este altceva decat somnul; este priveghere,
luare aminte, asa cum cel treaz stie ce se intampla cu sine si in jurul
lui. Trezvia are darul de a pune in evidenta in special gandurile,
inclinarile. Este o supraveghere de noi insine, este starea in care
putem sa actionam asupra intregii noastre vieti ulterioare. Teofil ParaianTrezvia este in principal luare aminte la noi insine,la
cele ce se petrec in interiorul nostru, la gandurile care ne asalteaza,
este luare aminte la sugestiile care ne vin, la consecintele lecturilor
pe care le facem. Ea se manifesta si prin paza mintii, in sensul ca
luarea aminte se face pentru pazirea mintii, pentru inlaturarea din
minte a ceea ce este negativ, pentru neprimirea in minte si
necontinuarea in constiinta a lucrurilor care sunt aducatoare de
neliniste, care duc la dezorientare si devieri.
Domnul Hristos
le-a spus ucenicilor Sai: privegheati si va rugati ca sa nu intrati in
ispita. Privegherea si rugaciunea sunt doua actiuni ale sufletului in
vederea limpezirii mintii, a inlaturarii influentelor neodihnitoare si
obositoare. In Sfanta Scriptura sunt multe locuri in care suntem chemati
la priveghere, respectiv la trezvie, la luare aminte, la cercetarea de
noi insine. “Ia aminte la tine insuti”, “Privegheati, ca nu stiti ziua,
nici ceasul cand va veni Fiul Omului”, “Privegheati si va rugati ca sa
nu intrati in ispita” - sunt cuvinte ale Mantuitorului nostru Iisus
Hristos. La fel, Sfantul Apostol Pavel indeamna la cercetarea de noi
insine in Epistola catre Corinteni: “Luati aminte daca sunteti in
credinta”, in Epistola catre Tesaloniceni, unde vorbeste despre a doua
venire a Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Cautand in locuri paralele
la aceste texte, putem gasi si altele indemnatoare la trezvie.
Nu se recomanda luarea aminte la pacate in mod special, doar la faptul ca esti pacatos.
Trezvia poate fi dobandita prin silinta. Stiind ca ea iti este de
folos, te silesti sa fii cu luare aminte, caci toata aceasta stare de
trezvie se reduce la luare aminte, la concentrare, la paza mintii.
Toate lucrurile bune care se pot realiza in viata omului isi au temeiul
in luarea aminte. Trezvia este inceputul a tot binele, inceputul
orientarii spre bine. Ea este aducatoare de preocupari mai inalte si in
felul acesta chiar si temelie a indumnezeirii, desi indumnezeirea nu
este o lucrare din partea omului, ci o lucrare dinspre Dumnezeu spre om.
Cred ca toate lucurile acestea se fac ca sa se creeeze o atmosfera.
Daca ele pot aduce o slabire nu stim noi foarte bine. Ceea ce stim este
ca e bine sa fim angajati pentru lucrurile superioare printr-o viata cat
mai controlata si prin cercetarea de noi insine, prin rugaciunea care
ne pune in legatura cu Dumnezeu, caci “toata darea cea buna si tot darul
cel desavarsit” in cele din urma sunt de la Dumnezeu, cum spunem in
rugaciunea amvonului. Facem ce putem sa facem pentru a ne limpezi mintea
si a avea cat mai multa consideratie fata de ceea ce ne ofera Dumnezeu,
in special fata de unirea cu trupul si sangele Mantuitorului nostru
Iisus Hristos, respectiv cu Domnul Hristos.
Parintele Teofil ne-a invatat prin exemplul personal ce inseamna bucuria credintei
Va redau mai jos cateva din povetele parintelui, care mi-au ramas in suflet, cu speranta ca va vor ramane si dumneavoastra:
Sa
fim oameni odihnitori, oameni care aduc in jurul lor bucurie, care aduc
multumire in jurul lor, care aduc liniste, care aduc implinire. Stiti
ca este o cantare populara care zice: La casa de omenie se pot veseli
si-o mie. Dar la casa de-oameni rai nu se veselesc nici ei. De ce?
Pentru ca pacatele nu aduc veselie. Pacatele nu aduc bucurie. Cea mai mare jertfa si rugaciune posibila pe pamant este Sfanta Liturghie. Cum
esti, asa ti-e rugaciunea. Cum te porti, asa te rogi. Nu te rogi, scazi
in rugaciune. Te rogi, inaintezi in rugaciune. Chiar exista un indemn:
Roaga-te cum poti, ca sa ajungi sa te rogi cum trebuie! Rugaciunea in care nu-ti pui inima pentru aproapele nu-i rugaciune, ci formalitate si profesionalism. Daca iubesti pe cineva, il primesti cu defecte cu tot, si daca nu-l iubesti, nici calitatile lui nu conteaza pentru tine. Patericul
este foarte, foarte orientat spre simplificarea vietii. Noi de aceea nu
avem timp pentru Dumnezeu, pentru ca prea ne complicam viata, prea ne
trebuie multe, prea vrem lux, prea vrem lucruri care, de fapt, nu tin de
o viata duhovniceasca. Toate-s bune si la locul lor, dar daca pierzi
vremea care i s-ar cuveni lui Dumnezeu in loc sa-ti faci datoriile,
atunci nu-i bine! Sa multumim lui Dumnezeu pentru toate darurile. Pentru sfintele slujbe, Pentru Sfanta Biserica, Pentru Sfanta Preotie, Pentru Sfanta Liturghie, Pentru bucuria de a fi in legatura cu Maica Domnului. Sa multumim lui Dumnezeu pentru toate darurile Bisericii, Sa multumim lui Dumnezeu ca ne putem intalni in fata Lui in Sfanta Biserica, Sa multumim lui Dumnezeu pentru Sfanta Evanghelie care-i izvor de bucurie si de nadejde, Sa multumim lui Dumnezeu pentru slujbele noastre, Sa
multumim lui Dumnezeu pentru suvoiul acesta de bucurie, de nadejde, de
dar de la Dumnezeu, pe care il revarsa Dumnezeu in sfintele slujbe.
Doresc
sa inchei prin a va adresa tuturor urarea pe care a facut-o
Preasfintitul Sofian celor prezenti la parastasul parintelui Teofil: Va
doresc tuturor puterea sa traiti prin credinta, ca sa puteti sa
ajungeti la bucuria credintei, asa cum a ajuns parintele Teofil, pe care
sa o impartasiti si altora, dupa cum spunea si parintele. Mai intai e
datoria si apoi e bucuria.
Mărgăritare duhovniceşti – citate din opera Părintelui Teofil Părăian “Noi nu ştim care e planul
Mântuitorului cu fiecare dintre noi, dar ştim că credinţa noastră ne
lipeşte de Domnul Hristos şi că nu mai suntem singuri în lumea aceasta.
Teama e semn de necredinţă, frica e semn de necredinţă, îngrijorarea e
semn de necredinţă, neliniştea sufletească de orice fel ar fi, e semn că
nu avem credinţă.” “Noi avem credinţă, avem
nădejde, avem iubire, avem atâtea şi atâtea avantaje faţă de cei
necredincioşi şi toate acestea ne aduc bucurie în suflet. Mai întâi,
iubiţi credincioşi, pentru viaţă, în faţa morţii şi în faţa veşniciei să
avem gândul acesta pe care ni-1 dă Domnul Hristos când zice: „ Nu te
teme, crede numai şi se va mântui…”.” “Să ne întărim în credinţă,
să facem faptele credinţei, să cerem înmulţirea credinţei, să cerem
înmulţirea iubirii, să cerem să avem o credinţă lucrătoare prin iubire,
să cerem să avem credinţa aceea care ne asigură că murind nu murim, ci
trăim şi după moarte; să avem credinţa aceea care ne asigură că va fi o
înviere a morţilor, nu din puterea omului, ci din puterea lui Dumnezeu.” (Din “Credinţa lucratoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”, Arhim. Teofil Părăian) “Pacatul necredintei.
Oamenii nu tin seama de Dumnezeu, adica nu sunt convertiti. Aceasta este
concluzia la care am ajuns dupa 25 de ani de cand sunt in slujba de
duhovnic. Cei mai multi nu stiu de Dumnezeu, il neglijeaza, fara sa aiba
constiinta faptelor lor. Sunt oameni care sustin ca au credinta in
Dumnezeu, dar nu stiu sa-ti spuna ce fac pentru credinta lor. “ “Sunt atatea lucruri pe care
nu le poti avea decat in biserica. Cel care nu merge la biserica nu are
credinta, sau nu are atata credinta cat sa-l duca la biserica. Cred ca
pacatul cel mai mare, de care lumea nu e constienta, este necredinta.” “Credinta nu e ca un curs la fara frecventa, credinta trebuie sa o traiesti zi de zi.” „De ce oare la închisori
sunt mai multi bărbati decît femei?” De ce într-o închisoare, în
închisori, în general, sunt mai multi bărbati decît femei? Si răspundem:
pentru că la biserică sunt mai multe femei decît bărbati. Apoi cine stă
în legătură cu Biserica si cu Dumnezeu nu poate ajunge la închisoare.
Cine-I slujeste lui Dumnezeu ajunge în bucuria împărătiei, ajunge în
împătia lui Dumnezeu.” (Pr. Teofil Părăian , citat din predica rostită în Duminica Mironositelor, Blaj, 7 mai 1995)
In conceptia Parintelui Teofil "bucuria" , "frumusetea" si "bunatatea" se contopesc intr-un singur concept : dragostea . Dragostea de frumos, dragostea de bine, cu alte cuvinte dragostea noastra pentru Dumnezeu. Caci Dumnezeu este iubire nemarginita si El este Binele absolut.
Daca citim cu luare aminte la ceea ce ne spune duhovnicul bucuriei
in cele ce urmeaza , ne putem imbogati cu mai multa intelegere a celor sufletesti si cu indrumari de mult folos in efortul nostru de a ne imbunatati gandirea si sufletul spre a putea fi placute Domnului "in orice clipa" .
Eu cred cã nu poate fi un îndemn mai frumos decât
"gânditi frumos!". Ce înseamnã "gânditi frumos!" ? Înseamnã sã nu te
gândesti la ceva frumos într-o anumitã clipã, ci sã gândesti frumos în orice
clipã, sã fii atent la gânduri, sã selectezi gândurile careti trec
prin minte, sã retii gândurile cele bune si, în mãsura în care existã
posibilitatea, sã le dai grai si sã le întrupezi în fapte. Temelia
vietii spirituale este gândul, de aceea în viata religioasã esentialul
este disciplina lãuntricã, disciplina de gând.
Sãnãtatea si mântuirea sunt douã lucruri de valoare pe
care ni le dorim si pe care le avem în vedere noi, credinciosii, si
pentru care se roagã Biserica. Sãnãtatea o primim de la pãrinti; o
aducem cu noi din plãmada din care am venit în lumea aceasta, dar nu
toti pãrintii pot oferi sãnãtate. Fiecare dintre noi ducem ceea ce neau
dat pãrintii, pozitive si negative, si trebuie sã rezolvãm niste
lucruri în viata pe care o trãim. Între rugãciunile pe care le facem noi
când ne împãrtãsim cu Dumnezeiestile Taine, e si o rugãciune de multumire (Rugãciunea
întâia a Sfântului Vasile cel Mare) în care pomenim bunãtatea lui
Dumnezeu, care nea dat Sfintele Taine "spre curãtirea sufletului si a
trupului". Mai întâi de toate înzdrãvenirea sufletului si a trupului !
De ce ? Pentru cã întrun trup bolnãvicios si întrun suflet neputincios
nu se pot realiza lucruri de valoare, odihnitoare.
Apoi cerem, în aceeasi rugãciune, "împãcarea
sufletestilor mele puteri" pentru a nu fi anarhie în existenta noastrã,
ci rânduialã. Mintea sã fie conducãtorul simtirii si al vointei si,
fiind o rânduialã în suflet, sã avem o bucurie din aceastã rânduialã.
"Spre luminarea ochilor inimii mele". Ne trebuie
luminã în suflet. Când m-am dus eu la Mitropolitul Nicolae Bãlan sã
primesc binecuvântarea, mi-a spus sã am "luminã în suflet". A aflat cã
sunt fãrã luminã fizicã si a zis: "Sã ai luminã în suflet". Asta e ceea
ce dorim noi mai ales tinerilor. Pentru cã dacã ai luminã, mai ales la
tinerete, poti avea pânã la sfârsit si pânã în vesnicie. Si dacã n-o ai
la tinerete, nu-i sigur cã o poti dobândi dupã aceea.
"Spre o credintã neînfruntatã". Sã avem o
credintã adevãratã. Câte credinte sunt acum si câti oameni sunt care-i
cheamã pe tineri la alte credinte, diferite de a mosilor si strãmosilor
nostri, de credinta ortodoxã! Noi trebuie sã avem o credintã prin care
sã nu ajungem vreodatã sã ni se spunã cã "n-ai avut credinta cea bunã".
Sunt oameni care nu-s cinstitori ai Maicii Domnului. Noi suntem
cinstitori ai Maicii Domnului. Gânditi-vã cã dacã cei care nu-s
cinstitori ai Maicii Domnului se vor întâlni vreodatã cu Maica Domnului,
o sã li se spunã clar: "Credinta voastrã na fost o credintã adevãratã,
pentru cã ati exclus pe Maica Domnului".
"Spre dragoste nefãtarnicã". Sã fie o dragoste
adevãratã, întemeiatã pe nepãtimire, nepãtimirea fiind o asezare
sufleteascã de neclintire din bine.
"Spre plinirea întelepciunii Tale". Sã avem
întelepciune de la Dumnezeu. Sã fim gânditori de Dumnezeu. Când eram eu
copil, era o vorbã pe la noi: "Mi-a dat Dumnezeu gândul ãsta". Adicã
oamenii credeau cã si gândurile (cele bune) sunt de la Dumnezeu.
"Spre paza poruncilor Tale, cu inimã curatã
împlinind poruncile Tale". Sã ne gândim mai des la împlinirea poruncilor
lui Dumnezeu.
"Spre adãugarea dumnezeiescului Tãu har". Sã
primim tot mai multã putere, energie, din Dumnezeu, ca sã putem face
fatã ispitelor si cerintelor pe care ni le pune înainte viata crestinã.
"Spre trezirea sufletului". Mitropolitul Bãlan
avea o vorbã fainã: "Cea mai frumoasã podoabã a unui tânãr este inima
curatã si mintea treazã". Sã stiti cã inima se murdãreste si ea. Cu ce
se murdãreste ? Cu gânduri murdare, cu imagini murdare, cu fapte
murdare. Toate acestea se înscriu în noi. Suntem ce am devenit. Dacã
inimai curatã, intrã în ea Domnul Hristos. Când intrã Domnul Hristos la
noi ? Când Îi facem loc, când scoatem murdãriile din noi, pentru cã nu
poate intra în loc spurcat. De ce si "minte treazã"? Deoarece cu mintea lucrãm ca sã
ne facem curat în suflet si, totodatã, ne pãzim sã nu bãgãm murdãrii în
suflet. Dacã lucrezi cu mintea spre rãu sau nu te mai intereseazã
mintea, îti faci rãu tie însuti.
"Spre iertarea pãcatelor". Sã ne ierte Dumnezeu
pãcatele pe care leam fãcut în vremea nestiintei, în vremea când nam
luat aminte sau nam stiut de Dumnezeu, în vremea când nu neam
interesat de Dumnezeu. Ca sã ne ierte pãcatele, trebuie ca mai întâi noi
sã le pãrãsim. Nu se iartã nici un pãcat pe care nu-l pãrãseste omul.
Întâi trebuie sã pãrãsesti pãcatul; fãrã pãrãsirea pãcatului nu existã
pocãintã.
"Spre împãrtãsirea cu Sfântul Duh". Sfântul
Serafim de Sarov zice cã scopul vietii crestine este dobândirea Duhului
Sfânt, pe care-L primim în primul rând la botez si Îl simtim si-L
scoatem la ivealã prin Împãrtãsirea cu dumnezeiestile Taine.
"Spre plinirea Împãrãtiei cerurilor". Adicã noi
asteptãm Împãrãtia lui Dumnezeu, Împãrãtia cerurilor, în care intrã cei
care sunt ca si copiii, cei care o primesc ca si copiii, cu deschidere,
cu neîmpotrivire. Pãmântul cel bun este "inima bunã care primeste
cuvântul lui Dumnezeu si face rod întru rãbdare". Cineva care are viatã
curatã, inimã curatã, are si îndrãznealã cãtre Dumnezeu, îndrãzneala cea
bunã. Pentru cã sunt si oameni care au îndrãznealã rea cãtre Dumnezeu;
nepãsãtorii - aceia care s-ar lupta cu Dumnezeu numai sã-si poatã
împlini lucrurile lor. Dar avem si o îndrãznealã bunã, de care pomeneste
Domnul Hristos când zice: "Îndrãzneste fiule, pãcatele tale îti sunt
iertate" (Matei IX, 2), la vindecarea slãbãnogului. Sã ai
siguranta binelui, sã îndrãznesti, sã nu fii încurcat, împiedicat în
fata Mântuitorului. "Îndrãzneste fiicã, credinta ta tea mântuit, mergi
în pace" (Luca VIII, 48) a zis Domnul Hristos cãtre femeia care
avusese curgere de sânge si pe care Domnul Hristos a vindecato. E un
cuvânt pe care trebuie sãl întelegem - îndemnul de "a avea curaj".
"Iar nu spre judecatã sau spre osândã". Ce
trebuie sã facem pentru a avea rânduialã în minte ? Cine ne poate spune
aceasta ? Fãrã îndoialã cã întâi Domnul Hristos. Si ne-o spune!
Stiti cã
Domnul Hristos a fost ispitit de diavol în pustia Carantaniei.
Relatarea despre aceasta o gãsim în douã locuri: în Capitolul al IV-lea
din SfântaEvangheliede la Matei si în Capitolul al IV-lea din Sfânta Evanghelie de la Luca. Iau fost prezentate de cãtre diavol trei ispite.
Ispita nu-i pãcat, e prilej de cercetare. "Ridicã ispitele si nu este cine sã se mântuiascã" se spune în Pateric.
Ispitele au darul de a ne consolida, de a ne întãri în bine. Nu
ispitele cãutate, ci ispitele adevãrate, care vin asupra noastrã. De
exemplu: esti în familie, se iveste o neîntelegere între pãrinti si
copii; copiii de multe ori nu sunt luãtori aminte la îndrumãrile
pãrintilor, e o situatie de ceartã. În loc sã te certi, îti aduci aminte
de o poruncã a lui Dumnezeu, care zice: "Cinsteste pe tatãl tãu si pe
mama ta". Si atunci ispita spre ceartã se nimiceste prin porunca lui
Dumnezeu.
"As putea sã zic si eu la fel , dar Legea lui Dumnezeu îmi închide gura" se spunea undeva, în Pateric,
când cineva a fost batjocorit. Nu pot scoate prin gurã niste cuvinte pe
care nu le vrea Domnul Hristos.
Si Domnul Hristos s-a împotrivit
ispitei cu cuvinte din Scripturã. A apãrut o carte intitulatã File de Acatist, a
Înalt Prea Sfintitului Bartolomeu al Clujului. Aici sunt cuprinse douã
acatiste: Acatistul Sfântului Ioan cel Nou Valahul si Acatistul
Sfântului Calinic. În Acatistul Sfântului Ioan Valahul zice: "Bucurã-te,
cã ispita cu virtutea o mãsori". Deci, dacã tu ai sufletul virtuos, nu
te poate clinti nicicum din bine, iar dacã te clinteste, înseamnã cã
încã esti slãbãnog si-ti trebuie putere.
Eu vã îndemn sã fiti cu seriozitatea cuvenitã în
lucrurile spirituale, sã vã tineti de bisericã, de slujbele noastre, sã
duceti o viatã pe care s-o poatã binecuvânta Dumnezeu. Vã îndemn sã fiti
cât mai seriosi si, asa cum vã pregãtiti pentru viatã, prin acumulãrile
de cunostinte intelectuale, tot asa sã vã ocupati si de curãtia vietii.
Dacã aveti suflete întinate, sã cãutati sã le spãlati în Sângele
Domnului Hristos, dacã aveti împotriviri de gând, cereti dar lui
Dumnezeu, ca sã se risipeascã. Unde-i darul lui Dumnezeu si unde-i
statornicie în bine, nu poate fi rãu! Nu poate vrãjmasul sã se bage în
minte, dacã tu ai o minte întãritã în bine.
publicat de admin Cristina David - sursa :nistea.com
Iar
roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea,
facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca
acestea nu este lege. (Gal: 5,22-23).
În
epistola sa către galateni, Sf. Apostol Pavel enumără 10 virtuţi pe care le
numeşte roade ale Duhului Sfânt. Fiecare dintre noi am vrea să le avem. Am vrea
să se spună despre noi că suntem blânzi sau îndelung răbdători, am vrea să avem
pace şi bucurie şi nici o răutate să nu ne mai afecteze.
Avem
deci 10 bunătăţi duhovniceşti vrednice de dorit. Dar cum le vom dobândi? Cu
care să începem?Părintele Teofil Părăian le prezintă ca nişte trepte pe care
putem urca, începând de la cea din urmă până la cea dintâi. Adică nu putem
ajunge la dragoste dacă nu am dobândit mai întâi curăţia. Deci treptele sunt:
curăţia, înfrânarea, blândeţea, credinţa, facerea de bine, bunătatea,
îndelungă-răbdarea, pacea, bucuria, dragostea.
Prima
treaptă este curăţia şi pe ea o dobândim atunci când am înlăturat pofta
trupească. Cea de a doua treaptă, înfrânarea, o avem atunci când am înlăturat
din viaţa noastră poftele, când viaţa noastră nu mai e trăită pentru împlinirea
propriilor dorinţe şi plăceri, ci după voia şi porunca lui Dumnezeu. Dacă
suntem îndrumaţi de curăţie şi înfrânare, atunci în mod automat vine în viaţa
noastră şi blândeţea, a treia treaptă. Blândeţea o dobândeşte cel care nu mai
este cuprins de mânie în împrejurările vieţii. Omul este mânios întotdeauna din
cauza neîmplinirii poftelor, iar odată ce nu mai este mânat în viaţă de
propriile pofte nici nu mai are de ce să se mânie. Izvorul certurilor sunt
poftele şi mânia, iar omul care a urcat pe aceste prime trei trepte, curăţia,
înfrânarea şi blândeţea, nu se mai ceartă cu nimeni.
Cea
de a patra treaptă este credinţa. Încă de la începutul acestui urcuş este
nevoie de credinţă, dar aceea a fost credinţa începătorului, iar această
treaptă este credinţa întărită de Duhul Sfânt care vine şi se sălăşluieşte în
omul curăţit de patimi. Astfel ajunge credinciosul pe a cincea treaptă, facerea
de bine. Săvârşirea faptelor bune este de fapt făptuirea credinţei care nu mai
e împiedicată de propriile pofte. Faptele bune sporesc credinţa şi alcătuiesc
bunătatea, cea de a şasea treaptă. Osteneala omului ajuns la bunătate este
aceea de a se asemăna tot mai mult cu Cel bun, cu Dumnezeu. De aceea orice
întâmplare din viaţa lui fie bună, fie rea, din perspectiva noastră, el o va
considera un dar de la Dumnezeu. Pentru el toate sunt bune şi prilej de a
mulţumi lui Dumnezeu.
Ultimele
trei trepte prezentate de Sfântul Apostol Pavel, pacea, bucuria şi dragostea,
vin în viaţa omului ca o consecinţă a purtării sale ca răspuns la dragostea lui
Dumnezeu. Pacea bucuria şi dragostea se instaurează în viaţa omului ca
răsplătiri din partea lui Dumnezeu pentru ostenelile depuse în lupta cea bună.
Deci dacă vrem să dobândim roadele Duhului, atunci trebuie să le cucerim în
ordine, una câte una, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Să ştiţi că Domnul Hristos care pe cruce fiind i-a dat-o
în grijă pe Maica Domnului Sfântului Ioan Evanghelistul şi pe
Sfântul Ioan Evanghelistul l-a pus în atenţia Maicii Domnului,
a făcut atunci o legătură între toţi credincioşii cei buni
şi Maica Domnului. Tuturor le-a dat-o ca mamă. Ca mamă ca
s-o avem în atenţie şi ca mamă ca să ne aibă în atenţie.
De aceea noi avem mare bucurie din faptul că Maica Domnului este
ocrotitoarea noastră, este sprijinitoarea noastră, este pentru
noi ca o mamă bună care vrea să ne ajute şi care ne ajută
în măsura în care ştie ea că şi Fiul ei vrea lucrul acesta
şi în măsura în care noi o rugăm să ne ajute, să ne fie
ocrotitoare.
Toate acestea o pun în atenţie pe Maica Domnului în
conştiinţa noastră şi dacă ne gândim la lucrurile acestea
suntem cu adevărat cinstitori ai Maicii Domnului atunci când
îi urmăm smerenia, atunci când îi urmăm anonimatul, atunci
când îi urmăm tăcerea. Fac o paranteză aici, să ştiţi că
nu mă gândesc la o tăcere ostentativă, la o tăcere a
mutului. Doar de aceea ne-a dat Dumnezeu cuvânt, ca să vorbim,
dar să ştim cât să vorbim şi când să vorbim şi să luăm
seama la cele ce le spunem. În orice caz, să ne gândim că
Maica Domnului a trăit în tăcere, dar a spus şi cuvânt când
a fost necesar să spună, de exemplu: "vin nu au", a
spus şi cuvânt atunci când a trebuit să spună cuvânt:
"Faceţi ceea ce vă va spune El", a spus cuvânt de
rugăciune când a zis: "Măreşte suflete al meu pe
Domnul". Deci Maica Domnului a şi vorbit, nu numai a
tăcut. Noi deducem că îşi ducea viaţa în tăcere prin
faptul că Sfinţii Evanghelişti ne spun puţine cuvinte ale
Maicii Domnului. Maica Domnului a spus cuvânt şi atunci când a
zis: "Iată, tatăl Tău şi eu îngrijoraţi Te
căutăm", cuvânt să zicem aşa de nemulţumire, un
cuvânt de nelinişte şi totuşi l-a spus. A trebuit spus şi
l-a spus. Aşa că dacă învăţăm să tăcem, să învăţăm
să tăcem mai mult când trebuie să tăcem, nu să nu vorbim.
Atât de mult a respectat Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu
făcut om din Preasfânta Fecioară Maria, atât de mult a
respectat El smerenia Maicii Domnului încât n-a făcut în
viaţa Maicii Domnului nimic ca s-o scoată în evidenţă, n-a
făcut nimic spectaculos în viaţa Maicii Domnului, n-a pus-o
în evidenţă cumva aşa, cu silinţa de a-i face pe oameni s-o
vadă în măreţiile ei, ci a rânduit, respectându-i smerenia,
ca Maica Domnului să moară cum mor oamenii şi să fie
înmormântată cum sunt înmormântaţi oamenii de rând. Şi
după aceea, după ce a fost aşezată în mormânt - este
credinţa noastră, ca şi tradiţia Bisericii - Domnul Hristos a
înviat-o pe Maica Domnului şi a înălţat-o la cer şi cu
trupul. Aceasta este credinţa noastră. Vă spuneam ieri că e o
taină pe care n-o înţelegem, dar pe care o primim pentru că
tainele se primesc, nu se înţeleg.
Toate acestea sunt şi rămân pentru noi exemple, exemple
pentru o viaţă curată, pentru o viaţă cinstită, pentru o
viaţă sfântă, pentru o viaţă care pune în evidenţă
spiritualul şi nu materialul, adică nu partea materială din
om, ci partea spirituală. Mă gândesc că ar trebui să se
gândească mulţi dintre credincioşii noştri, şi mai ales
femeile, ar trebui să se gândească mereu la exemplul Maicii
Domnului şi când e vorba de îmbrăcăminte, de felul cum se
îmbracă. Adică să aibă o cuviinţă în îmbrăcăminte
gândindu-se şi la Maica Domnului. Dacă facem aşa, atunci avem
în vedere exemplul Maicii Domnului şi atunci Maica Domnului
este exemplu şi pentru noi.
Dumnezeu să ne ajute să avem în vedere şi acest exemplu.
Eu, personal, cred ca nu trebuie neaparat sa te spovedesti la un singur duhovnic, dupa ce te-a pus un duhovnic pe cale buna.
Vin atatia oameni la spovedit, care nu stiu ce sa spuna, in sensul ca
nu-i intereseaza, nu iau aminte la sufletul lor. Dar sunt si oameni care
traiesc o viata superioara si n-au ce spune, la drept vorbind! Pentru
ca lucrurile nu-s chiar asa, cum zic unii: “Parinte, la tot pasul
pacatuim!”. Nu-i adevarat! Pacatul este calcarea legii lui Dumnezeu cu
deplina vointa si stiinta. Si-atunci, daca totusi faci niste lucruri
negative, sa zicem, nu toate-s pacate! Pacate sunt acelea cand, de exemplu, stii ca nu trebuie sa furi si furi. Atunci e pacat! Dar daca faci o greseala , e altceva; de exemplu, daca nu stii ca-n 29 august este zi de post si mananci de dulce. Daca-ti atrage cineva atentia: “Mai frate , fii atent ca astazi este post”, alta data , esti atent si postesti . Asta-i greseala , nu pacat, pentru ca n-ai urmarit tu sa faci un rau
.Mai
sunt unele insuficiente, unele neputinte, delasari, oamenii n-au ce
spune, la drept vorbind, dupa ce s-au pus o data pe cale buna.
Si-atunci, daca vrea sa primeasca dezlegare si sa se-mpartaseasca, se
poate spovedi la orice duhovnic, numai sa aiba grija sa n-ajunga la unul
mai aspru decat cel care ii e duhovnicul propriu-zis. Si, in cazul
acesta, nu e neaparat sa te spovedesti la un singur duhovnic. Eu asa am
procedat totdeauna cu oamenii care au fost indrumati de mine si care
s-au pus odata pe randuiala buna, le-am spus: “Poti sa te spovedesti la
orice duhovnic ; de cate ori doresti, te spovedesti. Nu trebuie sa vii
pana la mine la Sambata sa te spovedesc eu, dupa ce te-am pus pe cale
buna”.Ca un duhovnic e mai mare ori altul mai mic… Un
duhovnic, de exemplu, poate sa fie mare, pentru cei care il asculta,
poate sa fie mic, pentru cei care nu-l asculta, si de nimic, pentru cei
care nu-l iau in considerare.
Sa stiti ca duhovnicii sunt ca doctorii: fiecare are opinia sa, pana la urma.
Arhimandrit
Teofil Părăian Gânduri bune pentru gânduri bune
Orice miracol îl
înţelegi după ce se stinge irevocabil.
Înrădăcinaţi în huma melancoliei, nu mai
ştim să trăim cu intensitate decât amintirea.
Pare că judecăm întotdeauna înălţimea
dragostei prin comoţia despărţirii. E
deconcertant modul în care ratăm marile
întâlniri cu prezentul, sub un spectru paseist
continuu, înecaţi în retorica crizei şi
revendicarea disoluţiei actualităţii. Sub
umbra Tradiţiei, parcă, nu mai e chip să
scrutăm prezentul: printr-o înnăscută
aplecare defetistă, glisăm pe certitudini vagi,
recuzând cu un aer decrepit-sapienţial
existenţa, hic et nunc, a excepţionalului.
Conştienţi de această
ruşinată demisiune, e timpul, credem, să ne
desfacem inima spre modelele vii.
Iar viul
trebuie privit nu ca fapt biologic, ci ca
prezenţă personală, fereastră al rostirii şi
actanţă a rostuirii, cum ar fi spus Noica.
Această prezenţă, într-o debordantă
efervescenţă, înaripată arătare şi
căutată trecere, se regăseşte inconfundabil
într-un bărbat religios: părintele Teofil.
Domnul nostru Iisus Hristos a dat puterea legãrii si dezlegãrii pãcatelor dupã Sfânta Sa Înviere, chiar în ziua Învierii Sale, zicând cãtre ucenicii sãi: "Luati Duh Sfânt! Cãrora veti ierta pãcatele, vor fi iertate, si cãrora le veti tine, vor fi tinute" (In. 20, 22-23). Prin aceasta a împlinit Domnul Hristos o fãgãduintã pe care a dat-o mai întâi Sfântului Apostol Petru, când i-a zis: "Si-ti voi da cheile împãrãtiei cerurilor, si oricâte vei lega pe pãmânt vor fi legate si în cer si oricâte vei dezlega pe pãmânt vor fi dezlegate si în cer" (Mt. 16, 19). Apoi, tot în Sfânta Evanghelie de la Matei avem o fãgãduintã datã de Domnul Hristos ucenicilor Sãi, când le-a zis la fel: "Oricâte veti lega pe pãmânt vor fi legate si în cer si oricâte veti dezlega pe pãmânt vor fi dezlegate si în cer" (Mt. 18, 18), iar fãgãduinta aceasta a împlinit-o în ziua Învierii Sale. Deci, în lumea aceasta existã oameni pe care Domnul Hristos i-a rânduit sã fie iertãtori de pãcate. Pentru a primi cineva iertarea pãcatelor trebuie sã meargã la oamenii lui Dumnezeu, hotãrâti pentru iertarea pãcatelor. Iar ca sã poatã primi iertarea pãcatelor, în conditiile în care merg la duhovnic, trebuie sã-si mãrturiseascã pãcatele, sã se mãrturiseascã în primul rând pe ei însisi ca pãcãtosi, sã-si recunoascã partea de vinã, în aceasta fãcând o dovadã cã recunosc cã au gresit înaintea lui Dumnezeu si cã sunt vinovati înaintea lui Dumnezeu si cã doresc sã fie iertati de pãcatele pe care le-au fãcut. Preotul care primeste mãrturisiri de pãcate si care are puterea iertãrii pãcatelor se numeste preot duhovnic; se numeste duhovnic, spre deosebire de preotul care nu este duhovnic si care n-are aceastã calitate de a asculta spovedanii si de a da iertare de pãcate. Duhovnicia nu se dã o datã cu hirotonia, ci se dã printr-o rânduialã numitã hirotesia de duhovnic. Preotul primeste puterea iertãrii pãcatelor si primeste calitatea de ascultãtor de mãrturisiri. Acesta este duhovnicul din punctul de vedere al dreptului bisericesc si din punctul de vedere al situatiei lui fatã de cei care nu au aceastã situatie, chiar preoti fiind. Ce înseamnã sã fii ucenic? Sã fii ucenic înseamnã sã te lasi îndrumat si modelat. Asta-i situatia de ucenic: sã te pleci cu mintea, sã nu stii tu mai multe decât cel care te îndrumeazã. Sã faci ceea ce a zis Domnul Hristos: sã mergi pe urmele Lui, sã-l urmezi pe cel care te îndrumeazã. Sfântul Apostol Petru, de pildã, la Pescuirea Minunatã, a zis cãtre Domnul Hristos: „Toatã noaptea ne-am trudit si n-am prins nimic, dar pentru cuvântul Tãu arunc mreaja în mare si pentru cã zici Tu" (Lc. 5, 5). Asta înseamnã sã fii ucenic. De aceea a putut fi Sfântul Apostol Petru ucenic, pentru cã s-a plecat cu mintea. Pãrintele Arsenie Boca zicea cã noi avem mintea care discutã cu Dumnezeu, în loc sã se supunã fãrã discutie. O astfel de minte avea Sfântul Apostol Petru la Cina cea de Tainã, când a zis: "Doamne, Tu sã-mi speli mie picioarele?" Si a auzit de la Domnul Hristos: "Ceea ce fac Eu acum tu nu întelegi, dar mai târziu vei întelege" (In. 13, 6-7). S-a împotrivit mai departe si atunci a zis Domnul Hristos: „Dacã nu te voi spãla, nu ai parte cu Mine" (In. 13, 8). De unde întelegem cã ucenicia este plecare de minte. Dacã nu te pleci cu mintea, dacã stii tu mai bine, dacã ai tu opinii care te scot de sub ascultarea fatã de duhovnic, în cazul acesta sau duhovnicul nu-i duhovnic, sau ucenicul nu-i ucenic. Sau amândouã.
Şi acest eveniment este şi cunoscut şi necunoscut, şi
ştiut şi neştiut, şi descoperit şi nedescoperit şi mai
presus de toate este o taină. Aşa cum taină este Întruparea
Fiului lui Dumnezeu, aşa cum taină este Pătimirea Lui, aşa
cum taină este Învierea Lui, tot aşa şi Înălţarea este o
taină. Pentru că ceea ce ştim despre Înălţarea
Mântuitorului este mai puţin decât ceea ce nu ştim. Ceea ce
ştim, ca şi despre celelalte taine, ştim din învăţătura
Bisericii şi din practica Bisericii.
În aşa fel sunt rânduite slujbele Bisericii noastre încât
aduc în prezent lucruri din trecut. Cele ce s-au întâmplat
odinioară le aduc în actualitatea noastră şi ne dau prilejul
să ne referim la ele, să ne raportăm la ele exact cum s-au
raportat cei care au fost martori ai evenimentelor respective.
Sfânta noastră Biserică, prin rânduielile ei, ne ţine
atenţi în legătură cu evenimentele pe care le sărbătorim,
ne dă prilejul să ne cercetăm pe noi înşine, să ne
cunoaştem credinţa pe care o avem în evenimentele respective
şi să fim martori ai acelor evenimente pe care le credem. Aşa
se face că devenim şi martori ai Înălţării Domnului nostru
Iisus Hristos aşa cum suntem martori ai Învierii, ai Jertfei,
ai Întrupării Domnului nostru Iisus Hristos.
Şi aceasta se potriveşte mai ales la Înălţarea
Mântuitorului când Domnul Hristos le-a spus ucenicilor:
"Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim, în toată Iudeea
şi Samaria şi până la marginea pământului" (Fapte 1,
8). E ultimul eveniment din viaţa de pe pământ a
Mântuitorului şi fiind ultimul eveniment este, am putea zice,
şi evenimentul rezumat, un eveniment în care se rezumă toată
viaţa pământească a Domnului Hristos. Aşa că nu e de mirare
că în legătură cu acest eveniment se pune şi problema
mărturiei. De fapt mărturie despre Înălţarea Domnului nostru
Iisus Hristos o dăm toţi credincioşii, aşa cum şi mărturie
despre celelalte evenimente, mai ales mărturie despre Învierea
Domnului Hristos dăm toţi cei care credem în Înviere, tot
aşa şi mărturie despre Înălţarea Domnului Hristos dăm
toţi cei care credem în Înălţare.
Temei pentru credinţa în Înălţarea Domnului nostru Iisus
Hristos găsim în Sf. Evanghelie de la Marcu, în versetul 19
din capitolul 16, unde se spune că Iisus S-a Înălţat la cer
şi a şezut de-a dreapta Tatălui. Această afirmaţie din
Evanghelie este de fapt credinţa pe care au avut-o cei care au
ştiut despre Înălţarea Domnului Hristos, şi înainte de a fi
Evanghelia a fost credinţa în acest eveniment, şi înainte de
a fi scrisă Evanghelia de la Luca, care fără îndoială că la
început a fost o scriere la care au ajuns puţini. În orice caz
Sf. Evanghelist Luca nu a avut în vedere Evanghelia pe care a
scris-o ca o carte de circulaţie, ci a avut-o în vedere ca o
carte adresată unei anumite persoane pe care a informat-o despre
cele petrecute în legătură cu Domnul Hristos, şi cuprinde în
Evanghelia sa, în câteva versete, foarte pe scurt, şi cele în
legătură cu Înălţarea Domnului Hristos. În Sf. Evanghelie
de la Marcu este un singur verset, în Sf. Evanghelie de la Luca
sunt câteva versete din cap. 24. Sf. Evanghelist Luca doar
relatează Înălţarea, nu face nici o apreciere asupra
Înălţării, nu face aprecieri de teologie, adânciri, ci doar
prezintă evenimentul şi reia cele în legătură cu
Înălţarea Domnului Hristos şi în Faptele Apostolilor, la
începutul cărţii în cap. 1, unde sunt câteva versete
lămuritoare în legătură cu Înălţarea Domnului Hristos.
Însă cele scrise de sf. evanghelişti au ajuns la cunoştinţa
oamenilor după ce s-au răspândit cărţile respective,
Evangheliile. Ori înainte de aceasta, Biserica a învăţat. Sf.
Apostol Pavel în Epistola I către Timotei are cuvântul că e
mare taina creştinătăţii, Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a
îndreptat în Duhul, S-a vestit de îngeri, S-a propovăduit
între neamuri, S-a crezut în lume şi S-a înălţat întru
slavă (I Timotei 3, 16). Deci şi Înălţarea este cuprinsă
în aceste cuvinte ale Sf. Apostol Pavel. Bineînţeles că şi
Epistola I către Timotei a fost o carte ocazională şi o carte
care nu a avut circulaţie foarte repede şi o circulaţie foarte
mare.
Faptul încredinţării despre Înălţarea Domnului nostru
Iisus Hristos se datoreşte propovăduirii creştine din
conştiinţa Bisericii, din propovăduirea însăşi, din
propovăduirea nescrisă. Până la urmă s-a ajuns să avem şi
nişte documente scrise şi e bine şi ne bucurăm de ele, dar,
cum am spus şi altă dată, Biserica ar fi existat şi fără
Evanghelie, prin propovăduirea vie.
Sf. Evanghelist Luca în relatarea sa despre Înălţarea
Domnului Hristos spune că Domnul Hristos i-a luat pe ucenicii
Săi, i-a dus spre Betania şi acolo Şi-a ridicat mâinile, i-a
binecuvântat şi pe când îi binecuvânta, S-a depărtat de ei
şi S-a înălţat la cer (Luca 24, 50-51). Atât spune despre
Înălţarea propriu-zisă. În legătură cu Înălţarea mai
afirmă Sf. Evanghelist Luca şi că ucenicii s-au închinat
Mântuitorului şi apoi s-au întors în Ierusalim cu bucurie
mare şi erau totdeauna în templu, lăudând şi binecuvântând
pe Dumnezeu (Luca 24, 52-53). Asta e tot ce scrie Sf. Evanghelist
Luca în Evanghelia de la Luca. Domnul Hristos S-a înălţat la
cer - e foarte important să reţinem lucrul acesta - binecuvântând.
Şi e important să ştim şi să reţinem că Sf. Evanghelist
Luca nu se mulţumeşte doar cu o apreciere fugitivă asupra
faptului că Domnul Hristos S-a înălţat binecuvântând, ci
adaugă îndată: "Şi pe când îi binecuvânta S-a
depărtat de ei şi S-a înălţat la cer". Am putea zice
că e un fel de atenţionare. Ar fi o informare şi o
atenţionare. Informarea că Domnul Hristos Şi-a ridicat
mâinile şi i-a binecuvântat pe cei care erau de faţă. Nu au
fost mulţi de faţă, au fost ucenicii Mântuitorului nostru
Iisus Hristos şi poate au mai fost şi alţii, nu ni se spune,
în orice caz Biserica învaţă că a fost de faţă şi Maica
Domnului. Şi după ce informează că Şi-a ridicat Domnul
Hristos mâinile şi a binecuvântat pe cei care erau de faţă,
mai zice o dată: "Şi pe când îi binecuvânta, -
atenţionând, fiţi atenţi, ultimul gest pe care l-a făcut
Fiul lui Dumnezeu întrupat aici pe pământ este acela că i-a
binecuvântat pe oameni - S-a despărţit de ei şi S-a
înălţat la cer".
Să ştiţi că mie îmi place foarte, foarte mult lucrul
acesta. Sunt trei lucruri la care am cea mai mare aderenţă din
Evanghelie, din Noul Testament. Şi anume: pescuirea minunată,
prezentată în Sf. Evanghelie de la Luca în cap. 5, spălarea
picioarelor, prezentată de Sf. Evanghelist Ioan în cap. 13 din
Evanghelia sa şi Înălţarea la cer a Domnului Hristos,
prezentată de Sf. Evanghelist Luca la sfârşitul Evangheliei
sale, în cap. 24. Acestea sunt trei evenimente faţă de care am
cea mai mare raportare din Noul Testament. Bineînţeles că nu
selectăm şi nu pe unele le luăm şi pe altele le lăsăm, dar
dacă e vorba să răspund la întrebarea care sunt evenimentele
din Noul Testament la care am eu cea mai mare aderenţă, sunt
acestea.
Fragment dintr-o conferinta a marelui duhovnic Teofil Paraian
In acest video clip Parintele arhimandrit Teofil ne vorbeste despre Parintele Arsenie Boca , mentorul sau spiritual inca din adolescenta.
Sa nu uitam ca anul in care ne aflam , 2012 este anul dedicat campaniei pentru canonizarea oficiala a Sfantului Ardealului , precum toti credinciosii ortodocsi care l-au cunoscut si au avut mare ajutor de la dansul atat in timpul vietii sale cat si dupa ce a plecat la Domnul ,l-au numit!
Sa ne fie de ajutor in continuare, dupa cum a promis , noua tuturor care apelam la el si la rugaciunile lui catre bunul Dumnezeu.
La întrebarea Cine este Părintele Teofil?, majoritatea celor care l-au cunoscut ar răspunde: Un mare duhovnic, sau: Un mare părinte duhovnicesc.
Dar iată ce spunea Părintele Teofil despre el însuși:
"Dacă e vorba să răspund la întrebarea cine sunt eu ca duhovnic, aș spune că sunt duhovnic mare, mic și de nimic. Mare, pentru cei ce mă ascultă; mic, pentru cei care nu mă ascultă; și de nimic pentru cei care mă ocolesc.
Cei care mă critică nu-mi iau nimic din ceea ce am, iar cei care mă laudă nu-mi adaugă nimic la ceea ce am."
Parintelui duhovnic al bucuriei niciodata nu-i lipsea o nota umoristica atunci cand vorbea despre cuviosia sa . Era darnic cu toti cei din jurul sau in a da exemple folositoare sufletului din chiar viata si trairile dansului.
Sufletul sau si inima ii erau pline de dragoste si intelegere fata de credinciosii care veneau la Manastirea Sambata ca sa-si spuna pasurile si sa ceara ajutor de la parinte :o vorba buna, un sfat duhovnicesc.
Dupa o lunga activitate duhovniceasca pe masura marelui har cu care bunul Dumnezeu l-a daruit, Tatal Cersc l-a luat sus langa El ca sa intareasca ceata dreptilor.
Ne rugam in permanenta ca Domnul sa-l odihneasca in Pacea Lui eterna si suntem siguri ca pe Parintele nostru drag "l-a mancat Raiul" , dupa cum un alt mare duhovnic al nostru le dorea si le ura tuturor credinciosilor. AMIN
Chiar
şi rugăciunea formalistă e o dovadă că vrei să faci mai mult. Cine nu
se roagă nici formal, nu se roagă deloc. Cum să ajungă acela la un alt
fel de rugăciune sau măcar la rugăciunea formală? Sigur, cei mai mulţi
dintre oamenii care se roagă, cel puţin cei care au ajuns în faţa mea şi
am putut constata cum le e rugăciunea sau cum sunt angajaţi ei în
rugăciune, nu se roagă, ci rostesc formule de rugăciune.
De
exemplu, rugăciunea „Tatăl nostru”. Am avut la spovedit un tânăr, şi
încă un tânăr cu pretenţii de intelectual, care nu ştia nici măcar
rugăciunea „Tatăl nostru”. Acela care zice totuşi rugăciunea „Tatăl
nostru” cum o ştie, chiar dacă nu o zice bine, chiar dacă o zice numai
asa, dintr-un obicei, că aşa s-a pomenit, spunând rugăciunea seara sau
la masă, acela nu se roagă, de fapt, cu rugăciunea „Tatăl nostru”, ci
rosteşte o rugăciune. De felul acesta sunt mulţi.
Cei
mai mulţi oameni nu se roagă, ci citesc rugăciuni, rostesc rugăciuni,
spun rugăciuni. Or, acesta este primul stadiu al rugăciunii, rugăciunea
trebuie interiorizată. Unii ne acuză că spunem rugăciuni formulate de
alţii şi care nu se potrivesc cu viaţa noastră, şi deci nu ne exprimăm
pe noi în rugăciuni. Da, e adevărat, însă dacă ne-am apropria şi
rugăciunile străine, care sunt mai multe decât cele ce le-am putea
realiza noi cu puterea noastră, am reuşi să ne interiorizăm în măsura în
care cuvintele pe care le spunem sunt şi ale noastre.
Dintre
psalmi, am doi preferaţi şi aceia se potrivesc cel mai bine cu starea
mea sufletească. Asta nu înseamnă că nu citesc şi alţi psalmi sau că nu
mă rog şi cu cuvinte din alţi psalmi. Ceea ce se potriveşte cu sufletul
meu este cuprins în Psalmul 22 şi în Psalmul 102, dar şi cu celelalte
rugăciuni pe care le-a spus Psalmistul încerc să mă identific, să mă
verific şi să mă raportez la ele. Trebuie să le spunem şi noi ca
rugăciuni de ritual, chiar dacă nu sunt total rugăciunile noastre sau nu
toţi suntem identificaţi cu rugăciunile pe care le facem.
Chiar
dintre cei care se silesc în rugăciune, unii se opresc numai la citirea
formală a Psaltirii, a acatistelor, şi nu se identifică cu ele. Dacă nu
se identifică, nu au prea mare spor, că rostesc cuvinte străine de
aşezarea lor sufletească. Cel mai bine este să îţi aproprii cuvintele şi
să găseşti resorturi sufleteşti care să te angajeze în rugăciune prin
cuvintele pe care le rosteşti. Dacă am rămâne numai la cât spunem noi
sau la cât putem rosti noi, din puterea noastră, nu am putea să ne ţinem
angajaţi într-o rugăciune care să aibă o durată.
De
exemplu, uite, la sfintele slujbe. Sfânta slujbă are o durată a ei, pe
care o cunoaştem din experienţă. Dacă nu ne-am ruga cu rugăciunile de la
sfintele slujbe, nu ne-am putea angaja şi nici pe alţii nu i-am putea
angaja la o rugăciune, de exemplu, la o slujbă de trei ore.
