Acum de exemplu, sunt preocupări de astea pentru isiham, si la noi în tară, si studentii, te întreabă întotdeauna cum e cu rugăciunea de toată vremea, la ce performante se ajunge, cum e cu lumina de pe Tabor, cum e cu asta, cum e cu cealaltă? Bineînteles că le spui totdeauna ce poti să le spui, dacă n-ai ajuns pe Tabor, nu poti să stii ce-i pe Tabor. Dar noi ne rugăm si zicem: "Strălucească si nouă păcătosilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină. Slavă Tie!" Noi cerem lucrul acesta. Dar când putem să spunem că am intrat în lumină si că am răms în lumină? Am putea să spunem când am putea ajunge la experienta Sfântului Simion Noul Teolog, care în legătură cu lumina aceasta si cu Dumnezeu Lumină, a lăsat un imn din imnele dragostei, care are următorul cuprins:
"Cum de foc esti ce tâsneste si esti val răcoritor?
Cum de arzi, si-alini îndată, cum mă faci nemuritor?
Cum de faci din vamesi îngeri, si-ntunericul lumină?
Cum de scoti din iad, si cum de curătesti pe cei din tină?
Cum tragi bezna în lumină, cum de noaptea o cuprinzi?
Cum de mă prefaci cu totul, inima cum o aprinzi?
Cum te împreuni cu robii, fii ai Tatălui de-i faci?
Cum de-i arzi de dor rănindu-i, cum de iarăsi îi împaci?
Cum de rabzi si suferi, Doamne, cum nu răsplătesti îndată?
Cum de vezi cele ce-n taină numai tie ti se-arată?
Cum fiind asa departe, vezi ce facem fiecare?
Doamne, robilor Tăi dă-le îndelunga Ta răbdare."
Bine, dar acestea sunt niste experiente ale Sfântului Simion Noul Teolog, eu pot să zic cuvintele astea, dar dacă nu le si simt puterea, înseamnă că spun cuvintele altuia asa cum facem noi, de pildă, când ne rugăm, când spunem rugăciunile din psalmi sau rugăciunile noastre, zicem de exemplu: "Cât de minunate sunt lucrurile tale Doamne, toate cu întelepciune le-ai făcut" si de fapt cuvintele astea sunt niste cuvinte exterioare pe care le-au zis altii si le zicem si noi.
Or, în rugăciune trebuie să te identifici cu ceea ce zici până la asa măsură, încât să nu mai poti gândi altceva.
Să te Sfântul Isaac Sirul: minunezi de Dumnezeu, cum ar zice"Încă n-a cunoscut pe Dumnezeu cel ce nu se minunează de Dumnezeu". Gânditi-vă ce diferentă mare este între un om ce se minunează de Dumnezeu si care rămâne cumva înclestat în gândul la Dumnezeu, cum ar zice Vasile Voiculescu, în poezia
Colind:
"Nu dorm, ci înclestat de grea minune
stau în mută rugăciune.
Să mă misc nu se cuvine,
căci cu harul care vine,
raiul tot se află-n mine".
În realitate lucrurile au un rost al lor si noi ne gândim la lucruri la care poate Dumnezeu nu vrea să ne ducă în lumea asta. De exemplu, cum e cuvântul acela al Sfântului Simion Noul Teolog pe care l-am pomenit, sau al Sfântului Isaac Sirul că pe Dumnezeu îl cunosti numai atunci când te minunezi de Dumnezeu. Dar noi trebuie să stim că nici pe Tabor nu au fost toti Apostolii. Din doisprezece au fost trei. De ce trei? Pentru că atâtia a dus Domnul Hristos pe Tabor. Puteau să fie si mai multi de doisprezece, si din cei saptezeci. N-avem de unde să stim noi tainele lui Dumnezeu. Ceea ce ne interesează pe noi este să ne angajăm spre binele nostru si spre binele altora. Pentru că să stiti, că după ce ti se limpezeste mintea, toate le vezi altfel. Si natura o vezi altfel, o vezi făptura lui Dumnezeu.
Dar noi nu putem renunta la viata liturgică, la Sfintele Taine, la Sfânta Euharistie, la Sfânta Liturghie, la rânduielile Bisericii cu gândul că înlocuim aceasta cu rugăciunea de toată vremea. Rugăciunea de toată vremea de fapt, nu este o formulă pe care o repeti. Formula aceasta, "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul" este o rugăciune care te ajută, dar care nu înlocuieste. Gânditi-vă, de pildă, la o alcătuire de la Sfântul Maslu, poate v-a pus-o cineva în atentie: "Pe tine Precuratul palat al Împăratului ceresc, ceea ce esti mult lăudată, te rog curăteste mintea mea cea întinată cu tot felul de păcate, si-o fă locas înfrumusetat al Treimii celei Dumnezeiesti, ca să laud si să măresc puterea ta si mila ta cea nemăsurată, fiind mântuit eu, netrebnicul, robul tău." Pe aceasta nu o poti înlocui cu o altă rugăciune, ori o zici pe asta, ori nu o mai zici, căci n-ai alta de înlocuit. Rugăciunea: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul", te ajută să te supraveghezi, să te priveghezi pe tine. De câte ori trebuie să zică cineva către Dumnezeu, miluieste-mă, ca să-l miluiască Dumnezeu?
De exemplu, mie nu mi-e frică, că mă voi duce dincolo, în lumea cealaltă, si o să stau în fata lui Dumnezeu, în fata Mântuitorului, si o să zic: "Doamne, miluieste-mă", căci nu cred că o să pot să zic altceva în fata Mântuitorului decât: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul". Si asta am zis o viată întreagă, si asta o zic, si mă gândesc că nu va zice Domnul Hristos: "Da, ai putut s-o mai zici de vreo două milioane de ori si n-ai zis". Sigur! De ce? Pentru că asta nu este o chestiune cu care sunt dator, este o chestiune care mă ajută. Cât? Cât faci, atât te ajută. Cât zici, atât ai. La ce se ajunge cu vremea?
Am pomenit de cuvântul Sfântului Simion Noul Teolog. Acolo ar trebui să se ajungă. Să-L vezi pe Dumnezeu, un foc care tâsneste si să-L vezi val răcoritor, să-L vezi pe Dumnezeu cuprinzând întunericul, să-L vezi pe Dumnezeu lucrând în viata ta, să-L vezi pe Dumnezeu răbdând răutătile tale, si asa mai departe, toate astea să le ai, si ti se luminează mintea cu vremea, dar până atunci te întâlnesti cu mizeria din tine, te întâlnesti cu acumulările negative, cu impresiile, interpretezi impresiile în sens negativ, le cuprinzi în sufletul tău într-un fel sau altul si apoi se ajunge la ceea ce poate ajunge omul.
Ceea ce trebuie să urmărim noi când e vorba de isihasm, de linistire, de isihie, este de fapt să ni se limpezească sufletul, să putem sta în fata lui Dumnezeu. Când a fost nevoie să iau de la Mitropolit aprobare să fac Teologia nu a fost de acord, adică el nu a fost de acord de fapt, nu să nu fac Teologia, dar a fost un concurs de împrejurări, care m-a defavorizat pe mine. Pentru că eu am avut un gând principal, si în loc să spun gândul secundar, am spus gândul principal. Si atunci Mitropolitul, bineînteles că si eu dacă eram Mitropolit tot asa făceam, i-am zis că vreau să mă fac preot, si atunci Mitropolitul a zis: "Nu se poate."
Zice: "Să ai lumină în suflet". Asta este lucru important, să ai lumină în suflet. Or, lumina din suflet o aduce rugăciunea, preocuparea aceasta de a sta în fata lui Dumnezeu, de a te sti în fata lui Dumnezeu, de a tine seama de Dumnezeu, de a te raporta la Dumnezeu, legătura cu Dumnezeu nu-i o simplă modă: "Uite, e fain că ne întâlnim, că e bine, e fain că suntem de un gând". Nu numai atâta, ci constiinta că noi suntem călăuziti de Dumnezeu, că Dumnezeu e viata noastră, că viata noastră e ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, cum zice Sfântul Apostol Pavel, că există o unire între omul de rând si Dumnezeu care-i milostiv si iubitor de oameni.
Eu am scris undeva, am tinut în mai multe locuri o conferintă intitulată "Dumnezeul meu", cum văd eu pe Dumnezeu, ce cred eu despre Dumnezeu, cum e Dumnezeul meu. Pentru că fiecare om are o idee a lui despre Dumnezeu.
Goethe spune: "Wie einer ist, so ist sein Gott , darum ist der Gott so oft zum Spott" (Cum este cineva, asa este si Dumnezeul său, de aceea Dumnezeu este batjocorit atât de des), cum e cineva, asa e si Dumnezeul său. Ideea despre Dumnezeu este o idee foarte felurită. De ce?
Pentru că oamenii sunt foarte, foarte feluriti. Si atunci trebuie să avem o idee corespunzătoare, bineînteles bazată pe Evanghelie, bazată pe Scriptură, bazată pe credinta noastră. Toate lucrurile acestea se realizează interior, în măsura în care ti se limpezeste sufletul. Dacă nu ti se limpezeste sufletul, vezi tulburarea din suflet, nu vezi pe Dumnezeu în lumina cunostintei de Dumnezeu.
"Răsărit-a lumii, lumina cunostiintei".
Stimati ascultători, după ce te angajezi la rugăciunea aceasta, nu se poate spune după câtă vreme, dar angajându-te si interesându-te de tine însuti, având jenă fată de gândurile negative, căutând să-i slujesti lui Dumnezeu, căutând să înmultesti gândurile pozitive, si zicând "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul", ajungi cu ajutorul lui Dumnezeu să ai si niste bucurii pe care nu ti le poate da nimeni din lumea aceasta, nimic din lumea aceasta, decât Dumnezeu. Bucuriile acestea sunt bucuriile rugăciunii de toată vremea. Eu de aceea insist pe cât pot si-i îndemn pe oameni să spună mereu: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul", dar nu cu exclusivitate. Adică, rugăciunea aceasta cu care se mântuiesc călugării o pot folosi toti credinciosii, si e bine să o folosească toti câti stiu de ea, dar nu toti ajung să o stie. Câti oameni din câti întâlnim noi ar putea să stie despre rugăciunea aceasta, ar putea s-o folosească, si s-ar sili s-o folosească? Însă cineva care se angajează la rugăciunea aceasta, la alte rugăciuni, la toată viata liturgică, la asceza Bisericii, la post si la tot ce cere Biserica, cine se sileste pentru aceasta, cu ajutorul lui Dumnezeu, ajunge la limpezirea sufletului, ori că este călugăr, ori că nu este. Cum spunea părintele Arsenie: "Nu toti cei din lume se prăpădesc, nici toti cei din mânăstire se mântuiesc." Asta e realitatea!
Deci, rugăciunea asta e de mare, mare importantă si aduce satisfactii sufletesti si bucurii pe care nu ti le poate da nimeni din lumea aceasta. Eu am avut experienta aceasta si dau mărturie depre ea. Eram elev de liceu în Timisoara, mergeam la scoală, si cam o jumătate de oră făceam de la internat până la scoală. De câte ori mergeam singur, de dimineată ziceam: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul" si simteam o bucurie, de parcă mă ridica cineva pe sus. Gândeam că nici nu mai pot suporta mai multă bucurie. Asa că eu recomand din toate puterile mele rugăciunea aceasta, cât o pot face oamenii în conditiile lor, pentru că nici eu nu m-am gândit niciodată să fac performante.
Eu m-am tinut de ceea ce se spune la slujbă:
"Toată viata noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm".
De asta m-am tinut, si am zis: "Nouă ni se cere o viată înnoită, o viată după voia lui Dumnezeu", si dacă trăim viata aceasta cu rugăciune ne ajutăm. Bineînteles că rugăciunea aceasta: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul", nu-i decât o rugăciune de cerere, deci nu e forma cea mai înaltă a rugăciunii. Noi ar trebui să ajungem la rugăciunile pe care le rostim în ecfonisele Sfintei Liturghii, de exemplu: "Că Sfânt esti Dumnezeule si tie mărire înăltăm", "Că bun si iubitor de oameni Dumnezule esti si tie mărire înăltăm", "Că Tu esti sfintirea noastră si tie mărire înăltăm", "Că al Tău este a ne milui si a ne mîntui si tie mărire înăltăm", "Că Dumnezeul milei si al îndurărilor si al iubirii de oameni esti si tie mărire înăltăm". Când ajungem la constiinta aceasta, nu la formule de rugăciune, ci la constiinta că lucrurile acestea sunt realităti, si sunt de fapt realităti pentru noi, atunci se schimbă toată viata interioară, si atunci ajungi la liniste, la isihie, la isihasm. Fără asta nu poti ajunge, cât ai vrea să ajungi, căci nu se poate. Bineînteles că oamenii de rând nu pot să fie pea mult preocupati de lucrul acesta, dar cât pot, e bine să fie.
Eu m-am trezit într-un sat de oameni credinciosi, sat care acum nu mai există, dar nu că l-a dărâmat cineva cu buldozerul, nu, s-a dărâmat singur. S-a dărâmat că nu-i mai interesează pe oameni ce-i interesa odinioară, că nu mai stiu de Dumnnezeu, că nu mai stiu de Maica Domnnului, că nu mai stiu de rugăciuni de dimineată, că nu mai stiu de rugăciuni de seară, că nu mai stiu de rugăciuni la masă, că nu mai stiu de atâtea si atâtea lucruri care stiau; atunci erau lucruri pe care oamenii le făceau fără întrerupere si fără sminteală. Că se stia, bagi pâinea în cuptor, cum zice Nichifor Crainic:
"Când pâinea-n cuptor semăna cu arama,
bunica si mama
scotând-o sfielnic cu semnele crucii,
purtau parcă moaste cinstite si lucii
iar pâinea - aburind cu dulce miros
părea că e fata lui Domnul Hristos".
Era constiinta aceasta. Ne spuneau ai nostri: "Mă, nu faceti fărâmituri de pită că-i obrazul lui Dumnezeu pe grâu". Era constiinta aceasta care circula. Acum bineînteles că dacă cumperi pâinea de la prăvălie si n-o mai faci tu, nu-ti dai seama câtă trudă trebuie să facă omul până când are pâinea pe masă. Dar realitatea este că noi am trăit în copilăria noastră, cel putin unii dintre noi, în conditii cu totul altele, care acum nu mai sunt, pentru că s-a schimbat în general lumea. Dar e rău că s-a pierdut si credinta, nu numai că s-a schimbat, că dacă se schimba spre bine, nu era nici un bai. Mi-aduc aminte de ai mei, bunica mea zicea când avea un gând deosebit: "Mi-a adus Dumnezeu în gând". Ei, uite, lucrul acesta trebuie să-l urmărim si să-l avem în vedere când zicem: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul", să ne dea Dumnezeu gânduri bune. Să se înmultească gândurile bune din minte, să avem gânduri sfinte, gânduri curate, gânduri luminate. Să avem astfel de gânduri, asta înseamnă isihasm.
sursa : http://www.nistea.com ÎNTÂMPINÃRI
Interviuri cu Părintele Teofil Părăian
realizate de Sabin Vodă
