Rugăciunea
de toată vremea
Acum de exemplu, sunt preocupări
de astea pentru isiham, si la noi în tară, si studentii, te
întreabă întotdeauna cum e cu rugăciunea de toată
vremea, la ce performante se ajunge, cum e cu lumina de pe Tabor, cum e
cu asta, cum e cu cealaltă? Bineînteles că le spui
totdeauna ce poti să le spui, dacă n-ai ajuns pe Tabor, nu
poti să stii ce-i pe Tabor. Dar noi ne rugăm si zicem: "Strălucească
si nouă păcătosilor, lumina Ta cea pururea fiitoare,
pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule
de lumină. Slavă Tie!" Noi cerem lucrul acesta. Dar când
putem să spunem că am intrat în lumină si că
am răms în lumină? Am putea să spunem când
am putea ajunge la experienta Sfântului Simion Noul Teolog, care
în legătură cu lumina aceasta si cu Dumnezeu Lumină,
a lăsat un imn din imnele dragostei, care are următorul cuprins:
"Cum de foc esti ce tâsneste
si esti val răcoritor?
Cum de arzi, si-alini îndată,
cum mă faci nemuritor?
Cum de faci din vamesi îngeri,
si-ntunericul lumină?
Cum de scoti din iad, si cum de
curătesti pe cei din tină?
Cum tragi bezna în lumină,
cum de noaptea o cuprinzi?
Cum de mă prefaci cu totul,
inima cum o aprinzi?
Cum te împreuni cu robii,
fii ai Tatălui de-i faci?
Cum de-i arzi de dor rănindu-i,
cum de iarăsi îi împaci?
Cum de rabzi si suferi, Doamne,
cum nu răsplătesti îndată?
Cum de vezi cele ce-n taină
numai tie ti se-arată?
Cum fiind asa departe, vezi ce facem
fiecare?
Doamne, robilor Tăi dă-le
îndelunga Ta răbdare."
Bine, dar acestea sunt niste experiente
ale Sfântului Simion Noul Teolog, eu pot să zic cuvintele
astea, dar dacă nu le si simt puterea, înseamnă că
spun cuvintele altuia asa cum facem noi, de pildă, când ne
rugăm, când spunem rugăciunile din psalmi sau rugăciunile
noastre, zicem de exemplu: "Cât de minunate sunt lucrurile tale Doamne,
toate cu întelepciune le-ai făcut" si de fapt cuvintele astea
sunt niste cuvinte exterioare pe care le-au zis altii si le zicem si noi.
Or, în rugăciune trebuie să te identifici cu ceea ce
zici până la asa măsură, încât să
nu mai poti gândi altceva.
Să te Sfântul Isaac Sirul: minunezi de Dumnezeu, cum
ar zice"Încă n-a cunoscut pe Dumnezeu
cel ce nu se minunează de Dumnezeu". Gânditi-vă ce
diferentă mare este între un om ce se minunează de
Dumnezeu si care rămâne cumva înclestat în gândul
la Dumnezeu, cum ar zice Vasile Voiculescu, în poezia
Colind:
"Nu dorm, ci înclestat de grea
minune
stau în mută rugăciune.
Să mă misc nu se cuvine,
căci cu harul care vine,
raiul tot se află-n mine".
În realitate lucrurile au un
rost al lor si noi ne gândim la lucruri la care poate Dumnezeu nu
vrea să ne ducă în lumea asta. De exemplu, cum e cuvântul
acela al Sfântului Simion Noul Teolog pe care l-am pomenit, sau al
Sfântului Isaac Sirul că pe Dumnezeu îl cunosti numai
atunci când te minunezi de Dumnezeu. Dar noi trebuie să stim
că nici pe Tabor nu au fost toti Apostolii. Din doisprezece au fost
trei. De ce trei? Pentru că atâtia a dus Domnul Hristos pe
Tabor. Puteau să fie si mai multi de doisprezece, si din cei saptezeci.
N-avem de unde să stim noi tainele lui Dumnezeu. Ceea ce ne interesează
pe noi este să ne angajăm spre binele nostru si spre binele
altora. Pentru că să stiti, că după ce ti se
limpezeste mintea, toate le vezi altfel. Si natura o vezi altfel, o vezi
făptura lui Dumnezeu.
Dar noi nu putem renunta la viata liturgică,
la Sfintele Taine, la Sfânta Euharistie, la Sfânta Liturghie,
la rânduielile Bisericii cu gândul că înlocuim
aceasta cu rugăciunea de toată vremea. Rugăciunea
de toată vremea de fapt, nu este o formulă pe care o repeti.
Formula aceasta, "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă
pe mine, păcătosul" este o rugăciune care te ajută,
dar care nu înlocuieste. Gânditi-vă, de pildă,
la o alcătuire de la Sfântul Maslu, poate v-a pus-o cineva
în atentie: "Pe tine Precuratul palat al Împăratului
ceresc, ceea ce esti mult lăudată, te rog curăteste
mintea mea cea întinată cu tot felul de păcate, si-o
fă locas înfrumusetat al Treimii celei Dumnezeiesti, ca să
laud si să măresc puterea ta si mila ta cea nemăsurată,
fiind mântuit eu, netrebnicul, robul tău." Pe aceasta nu o
poti înlocui cu o altă rugăciune, ori o zici pe asta,
ori nu o mai zici, căci n-ai alta de înlocuit. Rugăciunea:
"Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine,
păcătosul", te ajută să te supraveghezi, să
te priveghezi pe tine. De câte ori trebuie să zică
cineva către Dumnezeu, miluieste-mă, ca să-l miluiască
Dumnezeu?
De exemplu, mie nu mi-e frică, că mă voi
duce dincolo, în lumea cealaltă, si o să stau în
fata lui Dumnezeu, în fata Mântuitorului, si o să zic:
"Doamne, miluieste-mă", căci nu cred că o să
pot să zic altceva în fata Mântuitorului decât:
"Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine,
păcătosul". Si asta am zis o viată întreagă,
si asta o zic, si mă gândesc că nu va zice Domnul Hristos:
"Da, ai putut s-o mai zici de vreo două milioane de ori si n-ai
zis". Sigur! De ce? Pentru că asta nu este o chestiune cu care sunt
dator, este o chestiune care mă ajută. Cât? Cât
faci, atât te ajută. Cât zici, atât ai. La ce
se ajunge cu vremea?
Am pomenit de cuvântul Sfântului Simion
Noul Teolog. Acolo ar trebui să se ajungă. Să-L vezi
pe Dumnezeu, un foc care tâsneste si să-L vezi val răcoritor,
să-L vezi pe Dumnezeu cuprinzând întunericul, să-L
vezi pe Dumnezeu lucrând în viata ta, să-L vezi pe Dumnezeu
răbdând răutătile tale, si asa mai departe,
toate astea să le ai, si ti se luminează mintea cu vremea,
dar până atunci te întâlnesti cu mizeria din tine,
te întâlnesti cu acumulările negative, cu impresiile,
interpretezi impresiile în sens negativ, le cuprinzi în sufletul
tău într-un fel sau altul si apoi se ajunge la ceea ce poate
ajunge omul.
Ceea ce trebuie să urmărim
noi când e vorba de isihasm, de linistire, de isihie, este de fapt
să ni se limpezească sufletul, să putem sta în
fata lui Dumnezeu. Când a fost nevoie să iau de la Mitropolit
aprobare să fac Teologia nu a fost de acord, adică el nu
a fost de acord de fapt, nu să nu fac Teologia, dar a fost un concurs
de împrejurări, care m-a defavorizat pe mine. Pentru că
eu am avut un gând principal, si în loc să spun gândul
secundar, am spus gândul principal. Si atunci Mitropolitul, bineînteles
că si eu dacă eram Mitropolit tot asa făceam, i-am
zis că vreau să mă fac preot, si atunci Mitropolitul
a zis: "Nu se poate."
Zice: "Să ai lumină
în suflet". Asta este lucru important, să ai lumină
în suflet. Or, lumina din suflet o aduce rugăciunea, preocuparea
aceasta de a sta în fata lui Dumnezeu, de a te sti în fata
lui Dumnezeu, de a tine seama de Dumnezeu, de a te raporta la Dumnezeu,
legătura cu Dumnezeu nu-i o simplă modă: "Uite, e
fain că ne întâlnim, că e bine, e fain că
suntem de un gând". Nu numai atâta, ci constiinta că
noi suntem călăuziti de Dumnezeu, că Dumnezeu e viata
noastră, că viata noastră e ascunsă cu Hristos
în Dumnezeu, cum zice Sfântul Apostol Pavel, că există
o unire între omul de rând si Dumnezeu care-i milostiv si iubitor
de oameni.
Eu am scris undeva, am tinut în
mai multe locuri o conferintă intitulată "Dumnezeul meu",
cum văd eu pe Dumnezeu, ce cred eu despre Dumnezeu, cum e Dumnezeul
meu. Pentru că fiecare om are o idee a lui despre Dumnezeu.
Goethe
spune: "Wie einer ist, so ist sein Gott , darum ist der Gott so oft zum
Spott" (Cum este cineva, asa este si Dumnezeul său, de aceea Dumnezeu
este batjocorit atât de des), cum e cineva, asa e si Dumnezeul său.
Ideea despre Dumnezeu este o idee foarte felurită. De ce?
Pentru
că oamenii sunt foarte, foarte feluriti. Si atunci trebuie să
avem o idee corespunzătoare, bineînteles bazată pe
Evanghelie, bazată pe Scriptură, bazată pe credinta
noastră. Toate lucrurile acestea se realizează interior,
în măsura în care ti se limpezeste sufletul. Dacă
nu ti se limpezeste sufletul, vezi tulburarea din suflet, nu vezi pe Dumnezeu
în lumina cunostintei de Dumnezeu.
"Răsărit-a lumii, lumina
cunostiintei".
Stimati ascultători, după
ce te angajezi la rugăciunea aceasta, nu se poate spune după
câtă vreme, dar angajându-te si interesându-te
de tine însuti, având jenă fată de gândurile
negative, căutând să-i slujesti lui Dumnezeu, căutând
să înmultesti gândurile pozitive, si zicând "Doamne,
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul",
ajungi cu ajutorul lui Dumnezeu să ai si niste bucurii pe care nu
ti le poate da nimeni din lumea aceasta, nimic din lumea aceasta, decât
Dumnezeu. Bucuriile acestea sunt bucuriile rugăciunii de toată
vremea. Eu de aceea insist pe cât pot si-i îndemn pe oameni
să spună mereu: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieste-mă pe mine, păcătosul", dar nu cu exclusivitate.
Adică, rugăciunea aceasta cu care se mântuiesc călugării
o pot folosi toti credinciosii, si e bine să o folosească
toti câti stiu de ea, dar nu toti ajung să o stie. Câti
oameni din câti întâlnim noi ar putea să stie
despre rugăciunea aceasta, ar putea s-o folosească, si s-ar
sili s-o folosească? Însă cineva care se angajează
la rugăciunea aceasta, la alte rugăciuni, la toată
viata liturgică, la asceza Bisericii, la post si la tot ce cere
Biserica, cine se sileste pentru aceasta, cu ajutorul lui Dumnezeu, ajunge
la limpezirea sufletului, ori că este călugăr, ori
că nu este. Cum spunea părintele Arsenie: "Nu toti cei din
lume se prăpădesc, nici toti cei din mânăstire
se mântuiesc." Asta e realitatea!
Deci, rugăciunea asta e de
mare, mare importantă si aduce satisfactii sufletesti si bucurii
pe care nu ti le poate da nimeni din lumea aceasta. Eu am avut experienta
aceasta si dau mărturie depre ea. Eram elev de liceu în Timisoara,
mergeam la scoală, si cam o jumătate de oră făceam
de la internat până la scoală. De câte ori mergeam
singur, de dimineată ziceam: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul" si simteam
o bucurie, de parcă mă ridica cineva pe sus. Gândeam
că nici nu mai pot suporta mai multă bucurie. Asa că
eu recomand din toate puterile mele rugăciunea aceasta, cât
o pot face oamenii în conditiile lor, pentru că nici eu nu
m-am gândit niciodată să fac performante.
Eu m-am tinut
de ceea ce se spune la slujbă:
"Toată viata noastră,
lui Hristos Dumnezeu să o dăm".
De asta m-am tinut, si am
zis: "Nouă ni se cere o viată înnoită, o viată
după voia lui Dumnezeu", si dacă trăim viata aceasta
cu rugăciune ne ajutăm. Bineînteles că rugăciunea
aceasta: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă
pe mine, păcătosul", nu-i decât o rugăciune
de cerere, deci nu e forma cea mai înaltă a rugăciunii.
Noi ar trebui să ajungem la rugăciunile pe care le rostim
în ecfonisele Sfintei Liturghii, de exemplu: "Că Sfânt
esti Dumnezeule si tie mărire înăltăm", "Că
bun si iubitor de oameni Dumnezule esti si tie mărire înăltăm",
"Că Tu esti sfintirea noastră si tie mărire înăltăm",
"Că al Tău este a ne milui si a ne mîntui si tie mărire
înăltăm", "Că Dumnezeul milei si al îndurărilor
si al iubirii de oameni esti si tie mărire înăltăm".
Când ajungem la constiinta aceasta, nu la formule de rugăciune,
ci la constiinta că lucrurile acestea sunt realităti, si
sunt de fapt realităti pentru noi, atunci se schimbă toată
viata interioară, si atunci ajungi la liniste, la isihie, la isihasm.
Fără asta nu poti ajunge, cât ai vrea să ajungi,
căci nu se poate. Bineînteles că oamenii de rând
nu pot să fie pea mult preocupati de lucrul acesta, dar cât
pot, e bine să fie.
Eu m-am trezit într-un sat
de oameni credinciosi, sat care acum nu mai există, dar nu că
l-a dărâmat cineva cu buldozerul, nu, s-a dărâmat
singur. S-a dărâmat că nu-i mai interesează
pe oameni ce-i interesa odinioară, că nu mai stiu de Dumnnezeu,
că nu mai stiu de Maica Domnnului, că nu mai stiu de rugăciuni
de dimineată, că nu mai stiu de rugăciuni de seară,
că nu mai stiu de rugăciuni la masă, că nu
mai stiu de atâtea si atâtea lucruri care stiau; atunci erau
lucruri pe care oamenii le făceau fără întrerupere
si fără sminteală. Că se stia, bagi pâinea
în cuptor, cum zice Nichifor Crainic:
"Când pâinea-n cuptor
semăna cu arama,
bunica si mama
scotând-o sfielnic cu semnele
crucii,
purtau parcă moaste cinstite
si lucii
iar pâinea - aburind cu dulce
miros
părea că e fata lui
Domnul Hristos".
Era constiinta aceasta. Ne spuneau
ai nostri: "Mă, nu faceti fărâmituri de pită
că-i obrazul lui Dumnezeu pe grâu". Era constiinta aceasta
care circula. Acum bineînteles că dacă cumperi pâinea
de la prăvălie si n-o mai faci tu, nu-ti dai seama câtă
trudă trebuie să facă omul până când
are pâinea pe masă. Dar realitatea este că noi am trăit
în copilăria noastră, cel putin unii dintre noi, în
conditii cu totul altele, care acum nu mai sunt, pentru că s-a schimbat
în general lumea. Dar e rău că s-a pierdut si credinta,
nu numai că s-a schimbat, că dacă se schimba spre
bine, nu era nici un bai. Mi-aduc aminte de ai mei, bunica mea zicea când
avea un gând deosebit: "Mi-a adus Dumnezeu în gând".
Ei, uite, lucrul acesta trebuie să-l urmărim si să-l
avem în vedere când zicem: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul
lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul", să
ne dea Dumnezeu gânduri bune. Să se înmultească
gândurile bune din minte, să avem gânduri sfinte, gânduri
curate, gânduri luminate. Să avem astfel de gânduri,
asta înseamnă isihasm.
sursa : http://www.nistea.com ÎNTÂMPINÃRI
Interviuri cu Părintele
Teofil Părăian
realizate de Sabin
Vodă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu