Credinta in Dumnezeu este izvor de fericire - Un Craciun Luminos !

Dumnezeu nu doreşte ca fiii Săi să fie nişte tânguitori, privitori cu faţa spre trecut, ci
vrea să fie nişte oameni fericiţi, privind spre viitor şi spre veşnicie.

Cine sunt fericiţi? Ştiţi cine? 
Cei ce cred, cei ce cred în Dumnezeu, aceia sunt oameni fericiţi. 
Şi dacă crede cineva în Dumnezeu şi nu este fericit, să ştie că nu crede în
Dumnezeu, sau, în orice caz, nu crede destul. 

Credinţa în Dumnezeu este izvor de
fericire.
Dacă mergi pe calea fericirii, chiar şi în condiţii de nefericire, poţi să fii fericit.

Pacea, Lumina si Bucuria sa paseasca in casa ta in noaptea de Ajun , sa va incalzeasca sufletele si sa ramana in tot anul ce vine cu tine si cei dragi ! Craciun minunat !

Iertarea aduce pace si iubire , iar Dumnezeu este IUBIRE si ne-a lasat noua Pacea Lui. Sa le primim in inima noastra si sa le dam mai departe ...

Dumnezeu este Iubire, acest lucru il simtim, dincolo de orice cuvinte !

Slava Tie Doamne ,Cel ce ne-ai aratat noua LUMINA !

postare - Cristina David

Rugăciunea minții curățește gândul

Gândurile cele rele nu pot fi înlăturate decât prin gânduri bune

Toate ale omului pornesc de la gând, de aceea se recomandă rugăciunea aceasta pentru curăţirea gândului, şi gândul se curăţeşte.

Gândurile cele rele nu pot fi înlăturate decât prin gânduri bune, şi de aceea părinţii cei duhovniceşti au rânduit o rugăciune scurtă care se repetă mereu în minte, este vorba de rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“, rugăciune care nu are un regim anume, ci se poate face oriunde şi oricând, în orice ar ii cineva, chiar şi culcat în pat şi mai ales noaptea, când te trezeşti din somn, poţi să-ţi alegi poziţia cea mai comodă şi să zici cuvântul gândit „Doamne, lisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul“.

Când se realizează rugăciunea aceasta în înţelesul că se îndeseşte rugăciunea, se înmulţeşte rugăciunea, atunci ai totdeauna un gând paravan, de care se lovesc şi prin care se risipesc gândurile cele rele.

Cineva care se ocupă cu rugăciunea aceasta are posibilitatea să se întâlnească cu sine însuşi, să-şi cunoască mizeria din suflet, să-şi cunoască înclinările de gând şi de simţire şi să se lupte împotriva lor, mai ales cerând ajutor de la Dumnezeu, pentru că mântuirea nu şi-o face omul ci i-o dă Dumnezeu omului care este interesat pentru mântuire şi care şi singur se angajează spre binele lui.

Toate ale omului pornesc de la gând, de aceea se recomandă rugăciunea aceasta pentru curăţirea gândului, şi gândul se curăţeşte.

Arhimandrit Teofil Părăian, Prescuri pentru cuminecături, Editura Arhiepiscopiei Timișoarei p. 185

"Pace celor ce vin Bucurie celor ce rămân Binecuvântare celor ce pleacă".

 HRISTOS a INVIAT !

"Pace celor ce vin
Bucurie celor ce rămân
Binecuvântare celor ce pleacă".

Parintele Teofil Paraian ne lamureste de unde a ajuns aceasta frumoasa urare ca sa fie inscrisa in Cartea de Onoare a Manastirii Brancoveanu - manastire unde dansul a fost zeci de ani duhovnic

.....Sfârşesc aceste consideraţii cu ceva frumos, care-mi place mie, de la noi de la mănăstire. La mănăstire la noi, la Sâmbăta, la mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, în 1971 au venit doi creştini din Germania. Cu prilejul acesta a venit vorba despre o instituţie bisericească de ajutorare a epilepticilor, o instituţie mare, care se numeşte Betel. Betel înseamnă "casa lui Dumnezeu". E un cuvânt evreiesc pe care ei l-au luat ca denumire a casei de ajutorare de la Bielefeld. Şi a venit vorba atunci, în 1971, când au fost cei doi din Germania, doi intelectuali, a venit vorba despre faptul că un părinte de la noi, părintele Serafim Popescu, Dumnezeu să-l odihnească, a lucrat în 1943-44 nu ştiu precis când anume, dar în vremea cât a fost în Germania, a lucrat trei luni de zile în instituţia aceasta Betel, la ajutorarea bolnavilor, la ocrotirea bolnavilor. Şi venind vorba despre asta, cei din Germania ne-au spus că la intrare la Betel e scris aşa :

"Pace celor ce vin
Bucurie celor ce rămân
Binecuvântare celor ce pleacă".

Nouă ne-au plăcut tare mult cuvintele acestea şi atunci ei au scris în Cartea de Onoare a mănăstirii noastre "Pace celor ce vin, bucurie celor ce rămân, binecuvântare celor ce pleacă, doresc doi creştini din Germania tuturor celor ce-n urma lor vor vizita această mănăstire". Să ştiţi că cuvintele acestea le plac tuturor celor ce ştiu de cuvintele acestea: pace, bucurie şi binecuvântare. E ceea ce ne dă Dumnezeu la sfintele slujbe ale Bisericii noastre, la

Sfânta Liturghie, binecuvântarea din care izvorăşte pacea, pentru că se spune "Pace tuturor", şi din care izvorăşte şi bucuria pentru cei ce împlinesc poruncile lui Dumnezeu.

 http://www.nistea.com/liturghie4.html

Nu locul, ci calitatea rugăciunii este ceea ce se caută - Parintele Teofil Paraian

 Cuvant de invatatura al marelui nostru duhovnic Teofil Paraian

Parintele nostru drag ne spune cat de important este pentru noi sa ne angajam in rugaciune, sa participam cu tot sufletul , cu toata fiinta noastra in ceea ce inseamna dialogul nostru de taina cu Tatal nostru din ceruri. Doar noi si El. 
Sa ne "asezam" in rugaciune, adica sa ne facem un program zilnic si sa ne "deprindem" cu rugaciunea, adica ea sa devina parte din noi , sa nu mai putem concepe sa treaca ziua fara a vorbi cu Domnul despre ale noastre in rugaciune. Asa sa ne ajute bunul Dumnezeu !

La fel de imporatnt , continua dansul a accentua este sa credem in implinirea rugaciunii , caci insusi Domnul Hristos ne-a asigurat :

"Adevărat, adevărat zic vouă: Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da." (Ioan 16:23)

Rugăciunea este cuvântul omului către Dumnezeu. Taina rugăciunii este să te rogi în taină. Dacă înlocuieşti studiul cu rugăciunea sau îţi faci din rugăciune profesiune, nu-i corect.
Puteţi citi toate cărţile din lumea asta despre rugăciune, mai mult decât faptul de a te angaja nu-i nimic.

Dumnezeu Se descoperă nu „tehnicii“ de rugăciune, nu faptului că faci închinăciuni sau că stai în genunchi sau că stai în picioare, nu faptului că pui degetul într-un loc pe inimă şi priveşti spre inimă. Astea sunt numai nişte lucruri prin care se angajează omul simplu, ca să se poată concentra mai bine. 

Dar, în realitate, lucrurile astea n-au nici o valoare pentru viaţa lăuntrică, pentru viaţa sufletească interioară. Important este să iei aminte la gânduri, important este să te simţi în legătură cu Domnul Hristos, să ştii că mântuirea vine prin Mântuitorul, nu de la tine; să ocoleşti gândurile cele rele prin aşezarea aceasta de rugăciune, prin deprinderea cu rugăciunea.

Nu locul, ci calitatea rugăciunii este ceea ce se caută. Dar să reţinem că cea mai mare jertfă şi rugăciune posibilă pe pământ este Sfânta Liturghie. 

articol alcatuit  de Cristina David

Părintele Teofil Părăian: “Tot ce se spune la Paşti este spre bucurie”

“Tot ce se spune la Paşti este spre bucurie. Tot ce se spune la Paşti este dătător de nădejde

“Tot ce se spune la Paşti este spre bucurie. Tot ce se spune la Paşti este dătător de nădejde. Tot ce se spune la Paşti este o revărsare de lumină” – aşa descria, în câteva cuvinte, marele duhovnic al neamului românesc, parintele Teofil Părăian, esenţa Sărbătorilor de Paşti. De acolo de sus, din ceruri, părintele veghează şi acum cu blândeţea sa necuprinsă asupra românilor, şi ne îndeamnă să ne pregătim sufleteşte pentru întâmpinarea Învierii Domnului.

 Iată câteva din învăţăturile sale dătătoare de nădejde şi lumină:

Adrian Lemeni: Părinte, putem să ne bucurăm în mod autentic de Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, fără să ne fi pregătit în prealabil de întâmpinarea acestui mare praznic? În ce constă pregătirea credinciosului în vederea sărbătoririi Sfintelor Paşti?

Arhimandritul Teofil: Biserica ne dă tuturor un timp de pregătire pentru Sfintele Paşti. Sunt zece săptămâni, perioada Triodului, vreme în care ni se atrage atenţia asupra importanţei pe care o are postul, ni se dau îndrumări în legătură cu o viată duhovnicească superioară, ni se pun înainte exemple de oameni care au dus o viaţă deosebită. Suntem chemaţi “… calea postului să o săvârşim, credinţa nedespărţită să o păzim, lupta cea bună să o luptăm, biruitori asupra păcatului să ne arătăm, să călcăm peste capetele nevăzuţilor balauri şi cu vrednicie să ajungem să ne închinăm şi Sfintei Învieri”. În cuvintele acestea şi în rânduielile Bisericii se arată că e necesară o pregătire, se impune o pregătire. E o pregătire cu post. Vremea postului e socotită vreme de cinstite zile spre înfrânarea trupului şi spre îmbunătăţirea sufletească în general.
Credincioşii în timpul postului obişnuiesc să-şi mărturisească păcatele, doresc să se împărtăşească cu dumnezeieştile Taine, spre tămăduirea sufletului şi a trupului, spre alungarea atotpotrivnicului, spre luminarea ochilor inimii, spre credinţă neînfruntată, spre dragoste nefăţarnică, spre unirea împărăţiei şi adăugirea dumnezeiescului har”. Şi aceasta e o pregătire esenţială pentru Sfintele Paşti.
Sunt şi credinciosi care se pregătesc mai puţin duhovniceşte. Trăiesc mai puţin credinţa, pentru că se gândesc mai puţin la Învierea cea mai presus de lume. Nu au în vedere evenimentele mântuitoare. Aceştia nu se angajează nici la o pregătire corespunzătoare pentru a întâmpina Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. Totuşi Sf. Ioan Gură de Aur în cuvântul său de la Paşti îi cheamă pe toti la prăznuire: “… si pe cei ce au postit şi pe cei ce n-au postit, şi pe cei osârduitori şi pe cei leneşi”. La ospăţul Învierii suntem chemaţi toţi, dar ospăţul credinţei în învierea lui Iisus Hristos îl trăiesc numai aceia care se şi pregătesc pentru acest eveniment.



A.L.: Adesea credinciosul zilelor noastre face din sărbătoare un prilej de desfătare exlusiv trupească. Evidenţiaţi puţin dimensiunea duhovnicească a bucuriei pascale.

Arhim. Teofil: Credincioşii se angajează în pregătire pentru Sfintele Paşti cu ceea ce consideră esenţial pentru viaţa lor. Fără îndoială că acolo unde există bucurie, acolo există şi desfătare. Şi noi avem conştiinţa că Dumnezeu ne-a dat roadele pământului spre desfătarea noastră, cum se spune în rugăciunea colivei. Dar bucuria care ţine de fapt de Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este bucuria duhovnicească. E bucuria pe care au avut-o femeile mironosiţe când au întâmpinat pe Mântuitorul înviat. E bucuria pe care au avut-o Apostolii când L-au văzut pe Domnul în ziua Învierii Sale. Dorim să avem bucuria pe care au avut-o Apostolii la Înălţarea Mântuitorului, când s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Vrem să avem bucuria celor doi care mergeau spre Emaus, despre care ştim că “inima lor ardea, când Mântuitorul le vorbea şi le tâlcuia Scripturile”.
Deci, e vorba de o bucurie a credinţei, a Învierii, care o pot avea doar aceia care preţuiesc lucrurile mai presus de lume.

FOTO: Învierea Domnului, pictată de părintele Arsenie Boca în Biserica Drăgănescu
A.L.: De ce Învierea Mântuitorului este considerată cea mai mare sărbătoare a crestinătăţii?

Arhim. Teofil: Mai întâi de toate, aşa e prezentată sărbătoarea Sfintelor Paşti, ca “sărbătoare a sărbătorilor şi praznic al praznicelor”. Apoi, în centrul gândirii ortodoxe este Mântuitorul Iisus Hristos şi în centrul preocupărilor legate de Persoana Domnului Hristos este Învierea Mântuitorului. Nu se poate spune că celelalte sărbători nu au importanţa lor. Toate au importanţă, pentru că nu poate fi Învierea Mântuitorului, dacă n-ar fi şi celelalte evenimente de mântuire. Dar Biserica ne prezintă Învierea Mântuitorului Iisus Hristos ca mai presus de lume, ca fiind “sărbătoare a sărbătorilor şi praznic al praznicelor”.

A.L.: Slujbele Sfintelor Paşti au o frumuseţe aparte. Faceţi câteva precizări la texte referitoare la aceste slujbe şi care v-au impresionat în mod deosebit.

Arhim. Teofil: De fapt toată slujba de Paşti e o revărsare de bucurie, este un chip, al trăirii duhovniceşti. “Veniţi să bem băutură nouă, nu din piatră stearpă, ci din izvorul cel pururea curgător al Mântuitorului Iisus Hristos întru care ne întărirăm”. Sau avem chemări: “Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure, să se prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută că Hristos a înviat veselia cea veşnică”. “Ziua Învierii popoare să ne luminăm, Paştile Domnului, Paştile, că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-i cântăm cântare de biruinţă”.
Sărbătoarea Sfintelor Paşti este sărbătoarea când prăznuim “omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice şi săltând îl lăudăm pe Mântuitorul, pe cel unul binecuvântat şi preamărit, Dumnezeul părinţilor noştri”.
Dar ca să se întâmple acestea în viaţa şi conştiinţa noastră este nevoie ca să zicem “fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi şi să iertăm toate pentru Înviere şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

A.L: Părinte, într-o societate bulversată de tot felul de schimbări, în care oamenii devin tot mai dezorientaţi, neîncrezători, în ce măsură sărbătoarea Sfintelor Paşti ne poate aduce raze de lumină şi de speranţă?

Arhim. Teofil: Sărbătoarea Sfintelor Paşti aduce raze de lumină şi de speranţe numai celor care cred în Domnul Hristos, celor care sunt convinşi de Înviere. Nu poţi să fii în afară de credinţă şi să ai bucuriile credinţei. Cel mult, într-o astfel de societate poţi să te încadrezi în şuvoiul de bucurie pe care-l revarsă credinţa, chiar fără să ai o întemeiere în credinţă, în sensul că te alături celor care se bucură.

sursa :http://www.financiarul.ro/2013/05/04/parintele-teofil-paraian-tot-ce-se-spune-la-pasti-este-spre-bucurie/

Orbirea trupului si orbirea mintii

Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei ce văd să fie orbi.(Ioan 9, 39)

 

Noi cu totii am văzut oameni orbi, fie din naştere, fie din accidente, fie în urma unor boli grele, fie din pricini necunoscute .  De cîte ori vedem un orb,incercam un sentiment de mare mila si am dori sa-l ajutam cumva.... El nu poate merge singur, nu nu vede albastrul clar al cerului, lumina soarelui şi minunatele culori ale vegetatiei care ne inconjoara . Nu vede icoanele şi crucea la care se închină, nici faţa mamei, a copiilor şi a semenilor săi. Orbul nu poate citi o carte sfântă, nu poate lucra la fel ca noi şi se simte o povară pentru familie şi societate, se vede altfel decat ceilalti.

Oare asa sa fie, cu toti orbii?

 

Un asemenea om orb la ochii trupului este vrednic de jale, de îndurarea tuturor. Dumnezeu însă, mîngîie pe cei fără vedere cu alte daruri: cu multă înţelepciune, cu vorbire frumoasă, cu smerenie, cu darul lacrimilor şi adeseori cu darul cântării frumoase. Căci Creatorul a toate, prin dumnezeiasca pronie, are milă de zidirea Sa. 

 

De aceea zice Duhul Sfânt, prin gura psalmistului: Domnul înţelepţeşte orbii! (Psalm 145,8).

 

Acest verset din Biblie, Cartea psalmilor mi-a atras atentia si m-a facut sagandesc mai adanc si sa scriu cateva cuvinte despre inteleptirea Parintelui Teofil, orb din frageda copilarie.

Am citit articole care scoteau in evidenta faptul ca nevazatorii , fiiind lipsiti de functionarea simtului vederii au in schimb mult mai acute alte simturi...Ca o compensare. Nu stiu cat de adevarat este si cati orbi din aceasta lume sunt astfel compensati pentru ca sunt lipsiti de una din marile bucurii ale vietii de aici . Nu am cum sti pentru ca nu sunt nevazatoare cu ochii trupului.

Dar stiu din cele aflate ca - oameni deosebiti ,atat din trecut cat si in prezent,  au fost, sunt inzestrati cu alte minunate calitati, ei fiind nevazatori. . Exemple sunt multe de dat.

Ma opresc la unul singur: Parintele duhovnic mult iubit de fiii lui duhovnicesti, Teofil Paraian.

Nu am avut bucuria sa ma numar printre ei atata timp cat parintele a trait printre noi. Dar Dumnezeu mi-a dat binecuvantarea de a-l cunoaste dupa plecarea lui la cer si nu exagerez nici macar cu un cuvant. Am aflat despre cuviosia lui atunci cand a plecat la Domnul, de atunci am devenit si am ramas cu multa evlavie la dansul , la tot ceea cea ne-a spus , la felul lui smerit, bland si intelept. Am ascultat si vizionat conferintele sale pe multiple probleme de suflet, i-am indragit fata vesnic zambitoare si bucuria care strabatea din fiecare cuvant rostit. Da, asa a fost denumit :"duhovnicul Bucuriei", am aflat de mult toti cei care il iubesc.

Parintele Teofil a fost intr-adevar, mult mangaiat de Dumnezeu . Cel Caruia dansul si-a inchinat intreaga viata de foarte tanar ,l-a binecuvantat cu darul vorbirii, cu smerenie multa si cu adanca intelepciune in cele sfinte.

 

 

Din cele povestite de Parintele stim ca :

 

La varsta de 13 ani, cand alti copii inca se joaca, el era suficient de matur incat sa mearga pana la manastirea Sambata de Sus, pentru a-l intalni pe parintele Arsenie Boca, dorind sa intre in viata monahala. Era un gest care purta in el multa intelepciune si, in acelasi timp, o indrazneala copilareasca. Marele duhovnic, povestea parintele, va discuta cu el ca si cu un adult, dar il va opri sa intre in monahism, spunandu-i ca, mai intai, trebuie sa invete carte. Arsenie Boca i-a fixat atunci si un program de viata duhovniceasca de care Ioan se va tine cu strictete. Ca urmare a acestor sfaturi, va incepe, la nici 14 ani, sa practice rugaciunea lui Iisus. Isi lipea de respiratie cuvintele "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!" si, treptat, acestea ajungeau ritmul propriei vieti. O tainica fericire i se instaleaza atunci in suflet, si tanarul Ioan va fi purtat pe aripile ei inca dintru inceput: "De multe ori, cand ma duceam la scoala, spunand aceasta rugaciune, parca ma ridica cineva pe sus, asa eram de bucuros. Eram plin de bucurie!".

Aşa că viitorul părinte Teofil Părăian, s-a reântors pe băncile şcolii. La casa călugărilor din mănăstirea Brâncoveanu, l-a întâlnit prima dată pe mitropolitul Nicolae Bălan, care i-a zis: „îţi dau aprobarea să faci institutul de teologie, dar preot la mănăstire nu o să te poţi face” dar tanarul calugar a avut  confirmarea faptului ca Dumnezeu are "ultimul cuvant" , Voia Lui facandu-se intotdeauna. După şapte ani de la călugărie a fost hirotonit diacon de către mitropolitul Nicolae Colan, cel care avea să spună despre el că este „un om fără lumină, dar luminat”. Cum s-a ajuns l-a aceasta? l-am întrebat. „Numai Dumnezeu ştie. Se vede că în destinul meu a fost şi asta să fiu şi preot” ne-a răspuns simplu părintele Teofil.

As modifica putin spusele mitropolitului Nicolae Colan afirman da Parintele Teofil a fost un om cu Lumina de la Dumnezeu , de aceea a avut o minte luminata. Dansul nu a suferit de boli grave ca orbirea minţii, a inimii, a voinţei şi conştiinţei. 

Inchei citand un paragraf dintr-un articol gasit de mine in Revista formula-as , online.

 

"Atunci cand Dumnezeu a hotarat ,s-a internat in spital, intr-o stare  destul de grava. Inima din care revarsase atata dragoste il chema catre cea din urma calatorie. Ucenicii l-ar fi vrut insa cu ei. Mereu. De aceea cautau tratamente prin doctori, se zbateau pentru miracole. Cand medicii veneau sa il cerceteze, parintele le spunea cu umor ca nu a venit la spital pentru ca sa mai traiasca, ci pentru ca sa moara. Lui Sabin Voda, un jurnalist care l-a "vanat" viata toata cu microfonul, i-a spus: "Sunt pe ultimele clipe ale vietii. Dar sa stii ca o fost fain in viata asta. Mi-o placut viata asta. Dar acum trebuie sa plec la Hristos". Ultimele cuvinte, adresate Mitropolitului Laurentiu Streza, au fost: "Sunt bucuros, sunt fericit, sunt implinit!". Un rand cat un testament. O viata cat o mie."

Cristina David 

 

 

Pr. Teofil Paraian - Despre prietenie

Pr. Teofil Paraian: „Despre prietenie“

 

Avem multe sfaturi, constatari si recomandari de la bunul Parinte Teofil  -  de retinut si de invatat -  ca sa putem ajunge sa le punem  in aplicare in viata noastra de crestini.

Am ales paragrafele care urmeaza, dintr-un mai lung discurs al dansului in care se referea la adevarata prietenie intre oameni. Fara ascunzisuri, fara lingusiri, fara invidie, fara "negative" de vreun fel,  o relatie luminata continuu si binecuvantata prin dar de la Domnul. Fundamentata pe cele doua ingrediente de baza : iubirea si respectul. Este usor..sau este greu? Un lucru stiu si este sigur : este dumnezeiesc.
Ajuta Doamne slabiciunii noastre omenesti !

Cristina David 

"Imi pare bine ca vorbesc despre prietenie, pentru ca eu spun despre mine ca sunt o realizare a prietenilor mei.

Mai mult decat altii la care se implica prietenii lor, eu, prin situatia mea speciala, am avut nevoie de oameni care sa si faca ceva pentru mine, nu numai sa se simta bine in preajma mea si eu sa ma simt bine in preajma lor. Am avut nevoie de oameni care sa intervina in viata mea, prin ajutorul pe care mi l-au dat. Chiar si o orientare, un drum facut cu cineva, pentru mine are alta valoare decat un drum pe care-l fac doi prieteni, unul langa altul.

Din copilarie, am avut copii apropiati… apoi la scoala, la liceu. Eu am facut liceul la Timisoara, la un liceu de vazatori, fiindca pe atunci nu exista un liceu anume pentru cei lipsiti de vedere. Am avut prieteni care m-au ajutat, mi-au citit, au facut sa ma simt bine impreuna cu ei. La fel si la Teologie – eu am facut Teologia la Sibiu, intre 1948 si 1952 – si acolo am avut prieteni. Si la manastire am prieteni.

Si sa stiti ca nu m-am despartit de niciunul dintre prietenii mei de odinioara, ci pe toti ii port in suflet, pe toti ii am in vedere; toti au intrat in componenta fiintei mele, prin ceea ce au facut pentru mine. Toti prietenii mei sunt prezenti in constiinta mea, toti prietenii mei au loc in inima mea si – bineinteles, e reciprocitate – si eu in inima lor.

Imi aduc aminte ca eram elev de liceu si am dat un examen pentru bursa. Eu scriam la masina de scris, fiindca profesorii nu cunosteau scrisul special pe care-l folosesc eu pentru mine (Braille) si era o conventie la liceul unde am studiat eu: cei lipsiti de vedere sa scrie la masina de scris, asa incat Profesorii sa-si poata da seama de cunostintele pe care le aveam noi, cei care nu puteam sa scriem cu stiloul.

La examenul acela de bursa ni s-a dat sa scriem o lucrare cu titlul: “Prietenii mei”. Nu-mi mai aduc aminte ce-am scris in legatura cu prietenii mei, cum i-am descris, ce-am spus despre ei: cum ma simt eu in fata lor, cum au intrat ei in gandurile mele, in simtamintele mele, cum ma raportez eu la ei, cum se raporteaza ei la mine. Nu-mi mai aduc aminte ce-am scris dar mi-a ramas gandul acesta: “Prietenii mei”.

De multe ori ma gandesc la prietenii mei si de fiecare data am o bucurie, am o intalnire in constiinta mea, in interiorul meu. Am bucuria aceea pe care o ai cand te intalnesti cu cineva care ti-e drag si de care esti incredintat ca si lui i-e drag de tine. Ii port pe toti prietenii mei in constiinta mea, pe toti cati au “ctitorit” cumva la ceea ce sunt eu, pe toti care au facut ceva pentru mine. Prietenii mei de odinioara, prietenii mei de acum, prietenii mei de totdeauna. Prietenii mei sunt in constiinta mea.

De obicei, cand te intalnesti cu cineva cu care ramai in legatura, ai impresia ca cel cu care esti in legatura nu-i numai acolo unde-l stii tu ca este. De exemplu, am un prieten in America; stiu ca este in America, dar mai stiu ceva: mai stiu ca el este si in sufletul meu. Si ma gandesc, de multe ori, ca prietenii mei, cand se intalnesc cu mine, se intalnesc si cu ei: se intalnesc cu ei, cei din sufletul meu. Pentru ca e legatura aceasta, pe care nu ti-o poate nimici nimeni si nimic. Cand ai castigat o legatura de felul acesta, o legatura prieteneasca, esti constient ca aceasta legatura nu ti-o poate nimici nimeni si nimic."

Va rog continuati lectura articolului urmand link-ul alaturat :

 http://revistaiosifvulcan.wordpress.com/rubrici/carti-si-scriitori-din-romania/pr-teofil-paraian