vineri, 19 aprilie 2013

Orbirea trupului si orbirea mintii

Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei ce văd să fie orbi.(Ioan 9, 39)
 
Noi cu totii am văzut oameni orbi, fie din naştere, fie din accidente, fie în urma unor boli grele, fie din pricini necunoscute .  De cîte ori vedem un orb,incercam un sentiment de mare mila si am dori sa-l ajutam cumva.... El nu poate merge singur, nu nu vede albastrul clar al cerului, lumina soarelui şi minunatele culori ale vegetatiei care ne inconjoara . Nu vede icoanele şi crucea la care se închină, nici faţa mamei, a copiilor şi a semenilor săi. Orbul nu poate citi o carte sfântă, nu poate lucra la fel ca noi şi se simte o povară pentru familie şi societate, se vede altfel decat ceilalti.
Oare asa sa fie, cu toti orbii?
 
Un asemenea om orb la ochii trupului este vrednic de jale, de îndurarea tuturor. Dumnezeu însă, mîngîie pe cei fără vedere cu alte daruri: cu multă înţelepciune, cu vorbire frumoasă, cu smerenie, cu darul lacrimilor şi adeseori cu darul cântării frumoase. Căci Creatorul a toate, prin dumnezeiasca pronie, are milă de zidirea Sa. 
 
De aceea zice Duhul Sfânt, prin gura psalmistului: Domnul înţelepţeşte orbii! (Psalm 145,8).
 
Acest verset din Biblie, Cartea psalmilor mi-a atras atentia si m-a facut sagandesc mai adanc si sa scriu cateva cuvinte despre inteleptirea Parintelui Teofil, orb din frageda copilarie.
Am citit articole care scoteau in evidenta faptul ca nevazatorii , fiiind lipsiti de functionarea simtului vederii au in schimb mult mai acute alte simturi...Ca o compensare. Nu stiu cat de adevarat este si cati orbi din aceasta lume sunt astfel compensati pentru ca sunt lipsiti de una din marile bucurii ale vietii de aici . Nu am cum sti pentru ca nu sunt nevazatoare cu ochii trupului.
Dar stiu din cele aflate ca - oameni deosebiti ,atat din trecut cat si in prezent,  au fost, sunt inzestrati cu alte minunate calitati, ei fiind nevazatori. . Exemple sunt multe de dat.
Ma opresc la unul singur: Parintele duhovnic mult iubit de fiii lui duhovnicesti, Teofil Paraian.
Nu am avut bucuria sa ma numar printre ei atata timp cat parintele a trait printre noi. Dar Dumnezeu mi-a dat binecuvantarea de a-l cunoaste dupa plecarea lui la cer si nu exagerez nici macar cu un cuvant. Am aflat despre cuviosia lui atunci cand a plecat la Domnul, de atunci am devenit si am ramas cu multa evlavie la dansul , la tot ceea cea ne-a spus , la felul lui smerit, bland si intelept. Am ascultat si vizionat conferintele sale pe multiple probleme de suflet, i-am indragit fata vesnic zambitoare si bucuria care strabatea din fiecare cuvant rostit. Da, asa a fost denumit :"duhovnicul Bucuriei", am aflat de mult toti cei care il iubesc.
Parintele Teofil a fost intr-adevar, mult mangaiat de Dumnezeu . Cel Caruia dansul si-a inchinat intreaga viata de foarte tanar ,l-a binecuvantat cu darul vorbirii, cu smerenie multa si cu adanca intelepciune in cele sfinte.
 
 
Din cele povestite de Parintele stim ca :
 
La varsta de 13 ani, cand alti copii inca se joaca, el era suficient de matur incat sa mearga pana la manastirea Sambata de Sus, pentru a-l intalni pe parintele Arsenie Boca, dorind sa intre in viata monahala. Era un gest care purta in el multa intelepciune si, in acelasi timp, o indrazneala copilareasca. Marele duhovnic, povestea parintele, va discuta cu el ca si cu un adult, dar il va opri sa intre in monahism, spunandu-i ca, mai intai, trebuie sa invete carte. Arsenie Boca i-a fixat atunci si un program de viata duhovniceasca de care Ioan se va tine cu strictete. Ca urmare a acestor sfaturi, va incepe, la nici 14 ani, sa practice rugaciunea lui Iisus. Isi lipea de respiratie cuvintele "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!" si, treptat, acestea ajungeau ritmul propriei vieti. O tainica fericire i se instaleaza atunci in suflet, si tanarul Ioan va fi purtat pe aripile ei inca dintru inceput: "De multe ori, cand ma duceam la scoala, spunand aceasta rugaciune, parca ma ridica cineva pe sus, asa eram de bucuros. Eram plin de bucurie!".
Aşa că viitorul părinte Teofil Părăian, s-a reântors pe băncile şcolii. La casa călugărilor din mănăstirea Brâncoveanu, l-a întâlnit prima dată pe mitropolitul Nicolae Bălan, care i-a zis: „îţi dau aprobarea să faci institutul de teologie, dar preot la mănăstire nu o să te poţi face” dar tanarul calugar a avut  confirmarea faptului ca Dumnezeu are "ultimul cuvant" , Voia Lui facandu-se intotdeauna. După şapte ani de la călugărie a fost hirotonit diacon de către mitropolitul Nicolae Colan, cel care avea să spună despre el că este „un om fără lumină, dar luminat”. Cum s-a ajuns l-a aceasta? l-am întrebat. „Numai Dumnezeu ştie. Se vede că în destinul meu a fost şi asta să fiu şi preot” ne-a răspuns simplu părintele Teofil.
As modifica putin spusele mitropolitului Nicolae Colan afirman da Parintele Teofil a fost un om cu Lumina de la Dumnezeu , de aceea a avut o minte luminata. Dansul nu a suferit de boli grave ca orbirea minţii, a inimii, a voinţei şi conştiinţei. 

Inchei citand un paragraf dintr-un articol gasit de mine in Revista formula-as , online.
 
"Atunci cand Dumnezeu a hotarat ,s-a internat in spital, intr-o stare  destul de grava. Inima din care revarsase atata dragoste il chema catre cea din urma calatorie. Ucenicii l-ar fi vrut insa cu ei. Mereu. De aceea cautau tratamente prin doctori, se zbateau pentru miracole. Cand medicii veneau sa il cerceteze, parintele le spunea cu umor ca nu a venit la spital pentru ca sa mai traiasca, ci pentru ca sa moara. Lui Sabin Voda, un jurnalist care l-a "vanat" viata toata cu microfonul, i-a spus: "Sunt pe ultimele clipe ale vietii. Dar sa stii ca o fost fain in viata asta. Mi-o placut viata asta. Dar acum trebuie sa plec la Hristos". Ultimele cuvinte, adresate Mitropolitului Laurentiu Streza, au fost: "Sunt bucuros, sunt fericit, sunt implinit!". Un rand cat un testament. O viata cat o mie."

Cristina David 
 
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu