De dragul Părintelui Teofil şi a cuiva drag tare..., împărtăşesc cu voi această postare pe care am aflat-o AICI.
„Privirea Părintelui Teofil”
„Când te întâlneai cu Părintele Teofil erau deodată și Paștile și Crăciunul! Iar asta nu se poate uita niciodată!”
Aţi avut în viaţă întâlniri cu părinţi deosebiţi. Întâlniri hotărâtoare, zguduitoare?
Da.
Cea mai importantă a fost întâlnirea mea cu Părintele Teofil Părăian de
la Sâmbăta de Sus. Dar până la întâlnirea cu el au fost şi nişte
eşecuri. Îmi pare rău să spun lucrul acesta, dar aceasta este
realitatea. Am aterizat în braţele Părintelui Teofil, tocmai când un
părinte a refuzat să mă mai spovedească, nu pentru că făceam ceva, ci,
pentru că, spunea el, nu eram compatibili. Aşa am ajuns după aceea la
Părintele Teofil cu care m-am împrietenit din prima clipă şi cu care am
putut comunica, deşi eu merg foarte mult pe latura aceasta vizuală, iar
părintele era nevăzător! Cu cel care-ţi este duhovnic, trebuie să fii în
primul rând prieten, prieten foarte bun, iar Părintele Teofil, se ştie,
excela prin asta: avea inimă de prieten, inimă de mamă, inimă de frate.
Eu simţeam tot timpul nevoia să-i arăt ce făceam cu lucrul mâinilor şi
n-aveam cum, dar îi descriam ceea ce văd. Şi părintele vibra când îi
descriam o imagine, o fotografie. Era foarte deschis şi întotdeauna era
interesat. Paternitatea aceasta spirituală mergea mai departe. Pe el îl
interesa pur şi simplu cât ai făcut, cum ai făcut, ce ai de gând să
faci. Am făcut călătorii de studii împreună! El mi-a spus: „Trebuie să
vezi o anumită biserică! Vii cu mine şi mergem să vedem o anumită
biserică!”
„Să vedem”?
Exact,
exact! Şi am mers şi am văzut. Deşi era nevăzător privea prin ochii
mei. Părintele avea un set de clişee în legătură cu pictura anumitor
artişti, iar eu aveam o cu totul altă opinie, dar niciodată în prezenţa
lui n-am simţit că-s încorsetat. Totdeauna spuneam răspicat. Şi atuncea
el zicea: „Bine, mergem împreună şi vedem.” Şi mergeam împreună să vedem
o pictură dintr-o anumită biserică, iar părintele era foarte receptiv,
şi înţelegea că nu-i bună sau că are puncte slabe şi filtra mesajul şi
ulterior vedeam că are altă atitudine. Era un schimb de experienţă
minunat!
E o relaţie desprinsă parcă dintr-un film: un duhovnic nevăzător care-şi îndrumă ucenicul-pictor.
Da!
Pentru mine a fost foarte important lucrul acesta. Primul duhovnic pe
care l-am avut – şi zic că a fost un eşec relaţia, pentru că m-a respins
şi nu înţeleg până în ziua de astăzi de ce – a fost un om aplecat spre
arte vizuale, un om cu o gândire subtilă şi cu un gust foarte rafinat!
De la el am învăţat foarte multe şi mi-am zis: „Ăsta mi se potriveşte şi
ăsta trebuie să fie povăţuitorul meu!”, dar n-a fost aşa. Şi a venit
apoi Părintele Teofil şi toate lucrurile pe care le-am făcut împreună cu
sfinția sa au rămas. Am iniţiat nişte proiecte vizuale cu el şi toate
aceste lucruri au rămas şi acum se bucură şi alţi oameni de ele.
Prin ce credeţi că suplinea acest handicap al lipsei vederii?
Aţi
citit dialogul Micului Prinţ cu vulpea? Când aceasta îi spune Micului
Prinţ că lucrurile cu adevărat importante nu se văd cu ochii, se văd cu
inima? Asta e foarte important. Prea mult ne oprim la ambalaj, la
interfaţă, şi e foarte important să ai un om care are o privire de pe un
munte înalt şi face nişte conexiuni şi vede nişte adâncimi; te ajută
foarte mult. Te ajută pe tine, ca artist care tot timpul te opreşti la
suprafaţă, la textură, la superficial.
Părintele
Teofil era iubitor de muzică, de literatură, de gândire frumoasă. Am
fost odată undeva împreună şi la 4 dimineaţa am văzut că nu doarme. M-am
dus în chilie la dânsul şi l-am întrebat: „Ce faceţi?” Citea Goethe! La
4 dimineaţa! Cum să nu te ajute un astfel de om? Cum zicea părintele,
trebuia să fii butuc ca să nu simţi ceva… Pe mine m-a ajutat foarte mult
şi am făcut o echipă foarte bună. N-am simţit niciodată că părintele nu
vede, dimpotrivă!
Ce credeţi că rămâne după Părintele Teofil?
Ar
trebui să rămână faptul că Părintele Teofil Părăian nu era un călugăr
„tras la xerox”, că avea creativitate, că avea un fel aparte de a fi, că
avea curajul să aibă altă opinie decât un sfânt, de exemplu! Cine mai
îndrăzneşte astăzi să spună că un sfânt, într-o anumită carte, nu are
dreptate? Ei bine, Părintele Teofil avea puterea aceasta, darul acesta
şi credea în pocăinţa făcută cu bucurie într-un context în care foarte
mulţi apasă pe pedala aceasta „toată lumea ajunge în iad”. Părintele era
special, avea originalitate, dar în duhul Bisericii. Avea discernământ,
şi asta rămâne. Foarte, foarte rar mai vezi oameni care au
discernământ. E ceva extrem de rar. Şi asta rămâne. Nu faptul că
părintele a fost un nevăzător, căci ştia nu ştiu câte pe de rost. Că
mintoşi dintr-ăştia sunt destui! Ci discernământul şi bucuria
molipsitoare și imensa delicatețe. Pur şi simplu, era incandescent!
Veneai de la sfinția sa transfigurat, de oriunde îl întâlneai! Când te
întâlneai cu Părintele Teofil erau deodată și Paștile și Crăciunul! Iar
asta nu se poate uita niciodată!
Revista „Lumea Monahilor” (nr. 64, octombrie 2012, pp. 44-53)
sursa : http://www.harrdelos.com
postare Cristina David
